In 1969, agentia DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) a fost insarcinata cu dezvoltarea unei retele prin intermediul careia centrele sale de cercetare sa poata comunica. Principala atentie a fost acordata capacitatii retelei de a rezista unui atac nuclear. Pe scurt, daca Uniunea Sovietica ar fi lansat un atac nuclear, era neaparat necesar ca reteaua sa ramina in stare de functionare pentru a facilita comunicatia. Au existat si alte cerinte referitoare la planurile retelei, dintre care cel mai important era urmatorul: ea trebuia sa poata functiona in lipsa oricarui control centralizat. Astfel, daca o masina (sau 10, sau 100) ar fi fost distruse, restul retelei trebuia sa continuie sa functioneze.
Prototipul acestui proiect a aparut rapid, bazat partial pe cercetarile facute in 1962 si 1963. Acest prototip s-a numit ARPANET. ARPANET a functionat bine, insa periodic se bloca. In plus, extinderea pe termen lung a retelei s-a dovedit costisitoare. Astfel, s-a initiat cautarea unui set mai flexibil de protocoale; cautarile s-au terminat la mijlocul anilor '70, o data cu dezvoltarea TCP/IP.
TCP/IP a avut avantaje substantiale fata de celelalte protocoale. De exemplu, TCP/IP era mic (nu necesita resurse de retea importante). Mai mult, TCP/IP putea fi implementat cu costuri mult mai mici decit celelalte optiuni
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.