Purtătorul de Cuvânt

Pentru instituţiile publice, comunicarea cu publicul în interesul căruia lucrează, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional sau local, a evoluat în ultimii ani de la stadiul de datorie la cel de obligaţie, chiar de necesitate. Nimeni nu îşi mai poate imagina astăzi ca activitatea curentă a oricărui sistem public să nu se reflecte într-o informare a publicului constantă, bazată pe o strategie şi pe principii de acţiune unitare. Toţi profesioniştii trebuie să înţeleagă importanţa şi natura comunicării, modalităţile de transmitere şi de formulare a mesajelor şi, în acelaşi timp, să se asigure că “organizaţia vorbeşte aceeaşi limbă chiar şi atunci când foloseşte canale de comunicare diferite”. Publicul are dreptul elementar de a primi informaţiile de care are nevoie pentru a-şi fundamenta punctele de vedere şi, prin urmare, pentru a-şi exercita dreptul de participare democratică.

Apariţia unui număr, uneori nejustificat de mare, de televiziuni, posturi de radio, ziare, a obligat la o schimbare de atitudine comunicatorii, în sensul unei mai mari transparenţe, dar şi de adaptare la cerinţele pieţei media a tehnicilor în construirea imaginii publice a unei instituţii, a unui om politic. Astfel, au apărut purtătorii de cuvânt care au rolul de a transmite informaţii de interes public apte de a fi transformate în ştiri. Ca atare, purtătorul de cuvânt trebuie să aibă o bună cunoaştere a domeniului jurnalismului şi, nu o dată să se pună în situaţia jurnaliştilor cu care lucrează. El trebuie să înţeleagă ce înseamnă, de fapt, o ştire, dar şi că, uneori, ceea ce e important pentru instituţia pe care o reprezintă poate să nu aibă relevanţă reală pentru publicul larg, trebuie să ştie cum funcţionează o organizaţie de presă şi de ce orice reporter care îl abordează pare că se grăbeşte tot timpul.

În lucrarea “Ghidul relaţiilor cu mass-media”, purtătorul de cuvânt << este considerat o persoană importanăt în structura de presă. El este principala sursă de informare a jurnaliştilor şi, totodată, imaginea accesibilă şi concretă a insituţiei. De aceea, alegerea şi pregătirea unui bun purtător de cuvânt constituie un demers prioritar >>. Adriana Săftoiu consideră că << dacă purtătorul de cuvânt ar trebui încadrat într-o armă, cea mai potrivită ar fi la categoria pompier. Acesta este mereu gata să stingă un incendiu >>.

Purtătorul de cuvânt este, de fapt, acea persoană, din cadrul biroului de presă, desemnată să îl reprezinte pe liderul unei organizaţii în relaţia cu presa, subordonându-se, astfel, direct conducerii organizaţiei. Acesta trebuie să fie întotdeauna „la zi” cu evenimentele din domeniul său de activitate şi să sincronizeze cu atenţie momentul emiterii unor informaţii cu necesităţile interne ale organizaţiei, cu dreptul publicului de a le afla (care e, în realitate, permanent) şi cu disponibilitatea sau constrângerile mass-mediei în a le transmite publicului. Cunoaşterea mediului profesional al jurnalistului reprezintă un atu pentru purtătorul de cuvânt. Este foarte util ca acesta să înţeleagă atât procedurile şi ierarhiile care guvernează munca în redacţia de ştiri, cât, mai ales, criteriile care stau la baza alegerii unei informaţii în detrimentul altora.

În acest context, atitudinea şi, implicit, profesionalismul purtătorului de cuvânt vor juca şi ele un rol covârşitor în relaţia cu jurnaliştii. În toate acţiunile sale, purtătorul de cuvânt are datoria de a dovedi transparenţă, deschidere pentru dialog, promptitudine şi viteză de reacţie, amabilitate şi coerenţă. Aceste trăsături se traduc în practică prin lucruri simple.

De exemplu, atunci când nu poate furniza o anumită informaţie, pentru că ar afecta desfăşurarea urmăririi penale sau pentru că ar încălca prevederile Legii nr. 677/ 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, purtătorul de cuvânt trebuie să îşi justifice răspunsul negativ. Refuzurile seci şi, eventual, iritate, de tipul: „Nu comentez”, „Nu am informaţii”, „Nu vă priveşte pe dumneavoastră”, „Nu pot să vă răspund” sunt nerecomandabile şi trebuie înlocuite cu formulări care să exprime disponibilitatea purtătorului de cuvânt de a coopera cu presa, în limitele competenţelor sale profesionale. Coerenţa demersurilor purtătorului de cuvânt se referă la aplicarea unor principii unitare de comunicare cu presa.