Gândirea Laterală

Conceptul de Gândire Laterală

Conceptul de gândire laterală a fost introdus în 1967 de Edward De Bono, în volumul New Think apărut la Basic Books, New York . Ideea principală a acestui concept este că multe probleme de care ne lovim necesită pentru rezolvare lor abordarea din mai multe perspective, până la găsirea celei care poate conduce la o soluţie. De peste treizeci de ani, numele lui Edward de Bono este sinonim peste tot în lume cu creativitatea, educaţia gândirii şi succesul prin inventivitatea deliberatã. El explică împrejurările în care a apărut acest concept. Fiind preocupat de gândire, în general, de gândirea creativă şi perceptuală, în special, ca şi de sistemele cu autoorganizare, el a ajuns la concluzia existenţei „unui alt fel de gândire” decât gândirea liniară, secvenţială, logică.

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexităţii, organizării şi eficienţei sale la nivelul gândirii. Luată în forma să constituită şi consolidată, aşa cum se prezintă la adulţi, şi cum de altfel a fost tratată de cercetarea psihologică tradiţională, până la J. Piaget, gândirea pare a fi o entitatea psihică cea mai enigmatică şi plină de mister. Gândirea omului nu este uniforma, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. Iată de ce, de-a lungul timpului, s-a lansat şi apoi s-a accentuat ideea existenţei mai multor tipuri sau moduri de gândire. Solomon Marcus, referindu-se la gândirea matematică, descrie nu mai puţin de 16 moduri de gândire: binară, selectiva, prin metafore, prin modele, triadică, topologică, energetic-entropică, ipotetică etc. Astfel, după modul de desfăşurare, gândirea poate fi laterală şi verticală.

Gândirea laterală este strâns legată de intuiţie, creativitate şi dispoziţie. Gândirea laterală înseamnă: a vedea şi a interpreta în moduri şi expresii diferite lucruri şi idei care erau văzute şi interpretate în acelaşi fel; a restructura vechile tipare, a evada din obişnuit şi a construi noi modele; a genera nu numai noi idei, ci şi a declanşa conflicte între ideile opuse, între cele vechi şi cele noi; a lucra prin salturi, nu prin „paşi mărunţi” ; a ajunge la o soluţie concretă nouă, interesantă chiar dacă paşii au fost eronaţi; a schimba încadrarea în clase şi sisteme ceea ce fost introdus la un moment dat într-un sistem poate fi introdus la un alt moment într-altul; a opera nu doar cu elementele relevante, ci şi cu cele irelevante; a permite ca elementele spontane ale gândirii să influenţeze gândirea planificată, sistematică, sau invers.

Gândirea laterală este, după opinia lui De Bono, concomitent o atitudine faţă de informaţie şi o metodă de folosire a acesteia, în cadrul ei informaţia fiind folosită pentru a schimba structura sistemului şi nu pentru a deveni parte componentă a lui. De Bono precizează că termenul „gândire laterală” poate fi folosit în două sensuri: “unul specific; gândirea laterală fiind în acest caz un set de tehnici sistematice utilizate pentru schimbarea percepţiilor şi conceptelor şi generarea unora noi, altul general; gândirea laterală fiind din această perspectivă explorarea unor posibilităţi şi abordări multiple în locul urmăririi unei singure abordări”. Deşi autorul ia în considerare ambele accepţiuni, este într-o mai mare măsură preocupat de prima.

Atitudinea faţă de Gândirea Laterală

Atitudinea faţă de gândirea laterală este una de curiozitate datorită faptului că acest concept este nou şi plin de inovaţie. Pentru persoanele trecute cel puţin prin primul nivel de învăţământ, cel primar, este destul de dificil să fie creative datorită obiceiurilor şi metodelor de gândire tradiţionale.

Gândirea laterală este un mod de folosire a minţii . Cum lucrează mintea? Necesitatea de a dezvolta gândirea laterală vine din felul în care funcţionează mintea. Deşi acest sistem de procesare a informaţiei pe care îl numim minte este foarte eficient, ea are anumite limitări specifice. Aceste limitări sunt inseparalibe de avantajele sistemului, de vreme ce ambele deriva direct din natura sistemului.

Comunicarea înseamnă transfer de informaţii. Dacă vrem ca o anumită persoană să execute o anumită operaţie, îl putem îndruma prin instrucţiuni amănunţite, spunându-i exact ce să facă. Aceste instrucţiuni trebuie să fie precise şi scurte, sub forma de coduri sau modele, pentru a putea fi transmise într-un timp cât mai scurt.

Comunicarea prin intermediul codurilor poate să funcţioneze numai dacă exista anumite tipare prestabilite. Aceste tipare, care pot fi foarte complexe, sunt reanalizate în prealabil şi pot fi folosite numai accesând un anumit cod. Acest cod poate fi un simbol care acţionează ca un cuvânt declanşator, care identifică şi accesează modelul pe care îl dorim. Cuvântul declanşator poate fi un nume de cod real, de exemplu un titlu de film, sau doar o parte din informaţia pe care o căutam, care va scoate la iveală şi restul acesteia.