Sfânta alianță - prima organizație politico-militară europeană

Introducere

La începutul secolului al XIX-lea, odată cu încetarea războaielor napoleoniene Europa trece printr-o perioadă importanta din punct de vedere al dezvoltării relatiilor internationale. În 1815 este convocat Congresul de la Viena, în scopul restabilirii echilibrului european. Pe această bază, marii lideri ai Europei se întâlnesc cu dorinta de a restaura ordinea conservatoare de dinainte de Revolutia Franceză. Principalele hotărâri ce au stat la baza congresului au fost conceptele de restauratie si legitimism. Astfel Marile Puteri ale vremii (Marea Britanie, Austria, Prusia si Rusia) realizează o întelegere prin care se revine la idealurile feudale de absolutism, aceste mari puteri detinând controlul a ceea ce se petrece pe “Bătrânul Continent”. Prin constrângerea Frantei, care este marea victimă a acestor întelegeri, aspectul hărtii Europei cat si privilegiile fiecărei natiuni sunt hotărâte pe deplin în favoarea statelor ce au avut de suferit în urma războaielor lui Napoleon Bonaparte. Astfel pe parcursul convocărilor principalele hotărâri sunt:

- Revenirea Frantei la granitele din 1792

- Recunoasterea statutului de Mare Putere maritimă si colonială a Angliei

- Rusia primea o parte din Ducatul Varsoviei si i se recunostea stăpânirea asupra Basarabiei si Finlandei

- Austria ocupa o parte din Nordul Peninsulei Italice

- Cele 39 de Principate Germane s-au reunit într-o singură confederatie

- Belgia si Olanda au format Regatul Țărilor de Jos

Cea mai importantă consecintă a Congresului de la Viena este crearea, la 26 septembrie 1815, coalitiei “Sfânta Aliantă”, formată din principalele monarhii absolute ale continentului reprezentate de Austria, Prusia si Rusia. Sfânta Aliantă se poate considera prima organizatie internatională a securitătii si păcii Europene, Alianta promova ideile crestine, însa după aceasta masca se ascundea de fapt o adevărată dorintă a aliantei de a instaura o noua ordine internatională. Pornind de la conceptul de ”Noua Europă” a cancelarului austriac Metternich, Sfânta Aliantă doreste prin mentinerea asa-zisului echilibru, distrugerea oricărui gând de miscare revolutionară, fiind împotriva conceptelor ca democratia sau miscările politice liberale. Ideile de absolutism si dominatie a păcii sunt oarecum deconspirate atunci când Sfânta Aliantă încearcă să se implice în politica Americii Latine, actiunile sale fiind stopate de Regatul Unit al Marii Britanii si de actiunile de politică externă a presedintelui american James Monroe.

Capitolul II. Proiectul tarului Rusiei si scopurile Aliantei

În timp ce Napoleon îndura primul său exil pe insula Elba, învingătorii din războaiele napoleoniene s-au întrunit la Viena, în septembrie 1814, pentru a modela lumea postbelică. Congresul de la Viena a continuat să se întrunească pe întreaga perioadă a evadării lui Napoleon de pe insula Elba si a înfrângerii definitive a acestuia la Waterloo. Între timp, nevoia de a reconstrui ordinea internatională devenise încă si mai presantă

Ca negociator al Austriei a servit printul von Metternich, desi, dat fiind că întâlnirile congresului se tineau la Viena, împăratul austriac nu s-a aflat nici un moment departe de scenă. Regele Prusiei la trimis pe printul von Hardenberg, iar proaspăt reinstalatul pe tron rege Ludovic al XVIII-lea al Frantei s-a bizuit pe Talleyrand, care prin acesta si-a mentinut recordul de a fi servit toti conducătorii Frantei de dinainte si după revolutie. Țarul Alexandru I, refuzând să cedeze altcuiva cinstea de a reprezenta pozitia rusească, a venit să vorbească în numele lui însusi. Pentru Marea Britanie a negociat ministrul de externe, lordul Castlereagh.

Sub impulsul ţarului Alexandru I, Austria, Rusia şi Prusia au semnat la Paris tratatul Sfintei Alianţe, care, în lipsa unui aranjament clar, avea meritul de a preciza principiile de bază potrivit cărora noii stăpâni ai Europei intenţionau să instaureze noua ordine internaţională. Ţarul a prezentat celorlalţi conducători de stat imaginea unor monarhi europeni aliaţi în spiritul iubirii creştineşti, al păcii şi al dreptăţii. Papa Pius al VII-lea a socotit o astfel de alianţă drept o încercare zadarnică a conducătorilor laici de a-şi păstori semenii, în vreme ce sultanul Turciei s-a opus constituirii unei alianţe creştine Textul, pus sub semnul „Preasfintei şi Indivizibilei Treimi”, stipula în primul articol: „Conform cuvintelor din Sfânta Scriptură, care cere tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indestructibile şi, considerându-se compatrioţi, îşi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; apărând în faţa supuşilor şi armatelor lor ca nişte părinţi, ei vor conduce sub impulsul aceluiaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, la protejarea religiei, a păcii, a dreptăţii ”.

Este de-a dreptul ciudat acest document, care pretinde că sprijină acţiunea politică pe precepte religioase, şi care reuneşte semnăturile celui mai puternic suveran catolic, a ocrotitorului ortodocşilor si a conducătorilor protestanţilor germani. Documentul neclar, care nu angajează în mod concret pe niciunul dintre semnatari, dar care, prin însăşi neclaritatea sa, pare a fi deosebit de ameninţător pentru liberalii europeni. În sfârşit, documentul care devine lipsit de orice semnificaţie reală de îndată ce Marea Britanie a refuzat să garanteze acest text, pe care Castlereagh l-a calificat drept „monument de misticism şi de prostie”, iar Franţa a aderat la el cu entuziasm pentru a intra în graţiile ţarului Alexandru. Dar, a luat naştere un mit, cel al „Sfintei Alianţe” a despoţilor îndreptată împotriva popoarelor, interpretare simplistă a unei stări de spirit reale, care, de altfel, nu va întârzia să se concretizeze printr-o acţiune dintre cele mai realiste a diplomaţilor europeni – Castlereagh şi Metternich. Într-adevăr, mai mult decât proclamaţia zgomotoasă datorată efuziunilor mistice ale ţarului, acţiunile care urmează, dezvăluie adevărata faţă a suveranilor autoritari, îndreptată împotriva aspiraţiilor populare apărute în timpul Revoluţiei. Mai întâi a fost realizat tratatul „Cvadruplei Alianţe”, semnat la 20 noiembrie 1815 (în aceeaşi zi cu al doilea tratat de la Paris), îndreptat împotriva Franţei, în momentul în care regimul solid restaurat de Bourboni o face să pară mai mult decât nesigură în ochii foştilor coalizaţi. Reînnoind dispoziţiile pactului de la Chaumont, acest pact a întărit alianţa dintre învingători împotriva unei eventuale reveniri a expansionismului francez. Franţa pierdea teritorii din Ţările de Jos şi din alte zone ale Europei. De asemenea, formaţiuni militare ale aliaţilor urmau să rămână timp de cinci ani pe teritoriul francez. Franţa trebuia să suporte cheltuielile legate de întreţinerea acestor trupe de ocupaţie, precum şi despăgubiri în valoare de 700.000.000 de franci