Șarpele Monetar

Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene (Tratatul CEE 1957) a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Obiectivele CEE au orientat întreaga politică a comunităţilor şi au vizat:

- realizarea unei uniuni vamale, respectiv, a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;

- realizarea liberei circulaţii a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

- realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

In anul 1955 s-a semnat Acordul Monetar European care impune băncilor centrale europene un sistem de cursuri fixe faţă de dolarul american, cu o marjă de fluctuaţie de +/-0,75 % faţă de paritate, în locul celei de +/-1 % prevăzută prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944.

În condiţiile obligativităţii de menţinere a cursului valutar pentru o moneda europeană faţă de dolarul american în marja de +/-1 % (ecart de 2 %), se ajunge la o bandă de fluctuaţie maximă între două monede europene de maxim 4%.

Prin Acordul Monetar European, dacă marja de fluctuaţie faţă de dolar se reduce la

+/- 0,75 %, atunci variaţia maximă între două monede europene scade la 3 %, variaţia considerată acceptabilă în ceea ce priveşte riscul valutar suportat de către agenţii economici în relaţiile cu străinătatea.

La 8 octombrie 1970, Raportul Werner a propus realizarea unei uniuni monetare între ţările Comunităţii Europene, într-o perioadă de 10 ani. Realizarea uniunii monetare presupunea, mai întâi, monezi convertibile, cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monede comunitare, iar în cele din urmă, fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu au fost transpuse în practică până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului devize pe care se baza, unele dintre ideile planului de acţiune al ministrului luxemburghez Pierre Werner au fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.

Integrarea monetară în cadrul unui sistem monetar european unic a fost iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar" (1972), continuată cu înfiinţarea SME în 1979 şi adoptarea EURO.

Prin Acordul de la Washington de la Institutului Smithsonian din 18 decembrie 1971, într-un moment de criză al sistemului monetar internaţional, se hotărăşte creşterea marjei de fluctuaţie de la +/-1 % la +/- 2,25 % faţă de dolar, deci un ecart de 4,5 %. Aceasta determină o variaţie maxim posibilă de 9 % între două monede europene.

Mecanismul şarpelui monetar prevedea, iniţial, o dublă corelare:

• +/- 2,25 % între moneda europeană din sistem şi dolarul SUA (tunelul);

• +/ -2,25 % între moneda europeana din sistem şi celelalte monede membre (şarpele).

Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de intervenţie şi un suport financiar pentru rezolvarea problemelor monetare ale ţărilor membre.

În aceste condiţii, diametrul şarpelui (4,5 %) este egal cu jumătatea diametrului tunelului (9%). Cele două constrângeri au făcut posibilă denumirea variaţiilor între monedele europene drept „şarpele în tunel".

Figura l: Mecanismul „şarpelui în tunel"

La o lună după Acord, trei din ţările care negociau aderarea (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda) au aderat la sistem, lucru pe care l-a făcut şi Norvegia ceva mai târziu. Ţinând cont de învăţămintele perioadei 1967-1971, s-a urmărit obţinerea flexibilităţii cerute de sistemul monetar internaţional şi realizarea cerinţei ca statele membre CEE să se implice mai activ în determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internaţionale.