Constucţia europeană, încă de la începutul său, a fost concepută ca un instrument de stabilire a păcii. Robert Schuman afirma la 9 mai 1950 că „orice război între Franţa şi Germania” va deveni „nu numai de neconceput, ci imposibil din punct de vedere material” odata cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Pentru aceste două ţări care s-au aflat de trei ori în război în ultimile opt decenii era prioritară găsirea unei modalităţi de conveţuire în contextul unei păci durabile. Înfiinţarea acestei comunităţi ducea la imposibilitatea de a construi arme dat fiind faptul că oţelul şi cărbunele erau materialele prime în construirea acestora. Proiectul iniţial de Construcţie a Europei a fost marcat de două viziuni: satisfacerea liberul schimb în ceea ce priveşte comerţul şi ducea la un optimism veritabil pentru cei ce visau crearea unei federaţii politice.
Conceptul de cetăţenie a Uniunii a fost introdus în Tratatul de la Maastricht care prevedea că toţi cei ce deţin naţionalitatea unuia dintre statele membre sunt şi cetăţeni ai Uniunii Europene. Însă, în alţi termeni, a fi cetăţean european înseamnă a fi membrul unei comunităţi politice noi iar Comisia definea noţiunea de „cetăţenie comunitară” încă din 1975. Iniţial, dreptul la libera circulţie era atribuit celor ce erau „cetăţeni activi” ai pieţei comune, adică salariaţii. Ulterior, formarea pieţei unice a conferit drepturi şi „cetăţenilor pasivi” şi anume consumatorilor. În urma Tratatului de la Maastricht libertatea de circulaţie era condiţionată de statutul economic al fiecărui cetăţean: doar cei ce dispun de venituri „suficiente” aveau posibilitatea de a circula liber. Schimburile comerciale rămân motorul integrării economiilor ex-comuniste iar ideea unei pieţe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor trecute, fiindcă reflecta tot mai mult realitatea interdependenţei economice. Cetăţenii europeni nu disting un „guvern european” ci o guvernare complexă „ şi pentru a rezolva o anumită problemă aceştia se adresează instituţiilor politice naţionale şi nu direct celor europene. Altfel spus, actorii politici naţionali ramăn instanţele de reprezentare a Europei. Însă nu trebuie neglijat faptul că unele drepturi a cetăţeanului constituie şi o legătură juridică şi politică directă între cetăţean şi Uniune. Este vorba despre Parlamentul European unde fiecare cetăţean are dreptul la alegeri.
În perioada în care Europa era compusă din state suverane şi exclusive existau doar trei tipuri de relaţii juridice: dreptul civil, dreptul public şi dreptul internaţional iar cetăţeanul nu avea existenţă juridică decât în interiorul statului. Construirea unei Europe Unite nu a însemnat pierderea suveranităţii statelor ci renunţarea la atitudinea agresivă, declanşatoare de războaie. Într-o democraţie, autoritatea suverană nu poate să răspundă în faţa niciunei autorităţi superioare, dar răspunde în faţa cetăţenilor, deoarece aceştia deţin puterea suverană. Uniunea nu este aşadar nici o confederaţie, nici un stat federal ci, mai degrabă o federaţie de state. Mulţi dintre cetăţenii statelor membre sunt dezorientaţi în faţa complexităţii sistemului instituţional al Uniunii dinstituţii inspirate din federalism.at fiind faptul că ei sunt obişnuiţi cu simplitatea democraţiilor naţionale, unde totul se concentrează, in special, în jurul liderilor politici. Această complexitate favorizează participarea cetăţenilor ce au o educaţie solidă şi sunt poligloţi, care sunt înclinaţi să înveţe şi să înţeleagă noile modele de cetăţenie. Ceilalţi işi exprimă dezacordul în diverse forme: absenteism, vot protestatar etc.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
