Raporturi constituționale dintre puterea legislativă și cea executivă

RAPORTURI CONSTITUTIONALE DINTRE PUTEREA LEGISLATIVA SI CEA EXECUTIVA

Introducere

Sistemul institutional romanesc reprezinta ansamblul relatiilor dintre diferitele puteri si autoritati ale statului. In functie de atributiile ce revin fiecarei autoritati publice pot fi distinse autoritatea deliberativa, indeplinind in principal functia legislativa, autoritatea prezidentiala, indeplinind functia de mediere intre puterile statului, stat si societate, etc, si autoritatea guvernamentala, avand ca functie principala asigurarea infaptuirii politicii interne si externe a tarii si exercitarea conducerii generale a administratiei publice.

Conform Constitutiei, institutia parlamentara este plasata in varful ierarhiei politice din Romania: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”. Nu intotdeauna insa raportul dintre Parlament si Guvern este un raport intre puterea legislativa si cea executiva, deoarece in anumite conditii, Parlamentul deleaga functia legislativa catre Guvern.

In raport cu activitatea guvernamentala, Parlamentul isi manifesta atributii de control si delimitare, desi intre cele doua puteri parteneriatul este mai degraba regula, acordul intre actul de decizie guvernamental si sprijinul majoritatii parlamentare fiind destul de des. Controlul parlamentar, prin cele trei forme pe care le ia (de informare, punitiva si de ancheta), urmareste realizarea separatiei puterilor in stat si limitarea abuzurilor in actul de guvernare, conditie esentiala pentru existenta unui stat democratic.

In Romania, controlul parlamentar asupra executivului este inca unul atrofiat, pe de o parte datorita lacunelor din cadrul legislativ in baza caruia se desfasoara controlul parlamentar, iar pe de alta parte datorita scurtei experiente democratice si lipsei unei culturi politice democratice.

I. Dimensiunea de informare a controlului parlamentar

In practica parlamentara romaneasca, cele mai uzitate mijloace de control parlamentar sunt intrebarile si interpelarile. Intre acestea se pot identifica o serie de diferente, in special in ceea ce priveste procedura si continutul. Definitia juridica a celor doua mecanisme de control parlamentar indica, de la bun inceput, gradul superior de importanta si abstractizare al interpelarilor, intre care o semnificatie aparte o au cele adresate primului-ministru:

"Interpelarea consta intr-o cerere adresata Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai multi deputati, prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne sau externe." (art. 162 al Regulamentului Camerei Deputatilor).

"Intrebarea consta intr-o simpla cerere de a ras¬punde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice inteleg sa comunice Camerei informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor sau de comisiile permanente ori daca Guvernul are intentia de a lua o hotarare intr-o problema determinata." (art. 154 al Regulamentului Camerei Deputatilor).

Cu alte cuvinte, intrebarile se refera la chestiuni punctuale, concrete, la actiuni particulare ale cabinetului, in vreme ce interpelarile urmaresc informarea cu privire la strategia Guvernului intr-un anumit domeniu, la politicile pe care acesta intentioneaza sa le aplice.

De-a lungul legislaturilor scurse pana in prezent Regulamentele celor doua Camere au suferit modificari, insa procedura intrebarilor si interpelarilor a ramas in principiu aceeasi. Acestora li se rezerva un interval intr-o singura zi a saptamanii, de regula luni. Formal, intrebarile sunt de doua tipuri: scrise si orale, in vreme ce interpelarile trebuie depuse obligatoriu in scris si anuntate in plenul Camerei in sedinta consacrata depunerii de interpelari. Daca intrebarile scrise pot fi depuse in fiecare saptamana, cele orale, la fel ca si interpelarile se depun o data la doua saptamani. Potrivit Regulamentului, saptamanile in care se depun si se anunta in plen interpelarile alterneaza cu cele in care se primesc raspunsurile. Intervalul de minim doua saptamani (care in practica se prelungeste) scurs intre depunerea unei interpelari si primirea raspunsului este suficient de mare pentru ca subiectul adus in discutie sa "expire" din punct de vedere politic, sa-si piarda actualitatea sau sa nu mai prezinte interes.

De drept, interpelarile sunt menite a genera si o scurta dezbatere pe problemele aduse in discutie de parlamentari. Astfel, in saptamana in care se primesc raspunsurile, parlamentarii care au depus interpelari le dezvolta in maximum trei minute inainte de a se da cuvantul oficialului interpelat pentru prezentarea raspunsului. Daca acesta este considerat inadecvat sau daca parlamentarul nu este multumit de raspunsul primit, el poate interveni cu puncte de vedere suplimentare si are dreptul de a comenta raspunsul. In cazul interpelarilor adresate premierului, expunerii fiecareia ii sunt alocate 2 minute, premierul (sau, de cele mai multe ori, un reprezentant al sau) are la dispozitiei 3 minute pentru a raspunde. Urmeaza posibilitatea unui drept la replica de inca 2 minute, de ambele parti, ultimul cuvant avandu-l premierul. Un calcul sumar indica faptul ca timpul de comentare alocat parlamentarilor este mai mic decat cel revenind reprezentantilor Guvernului.

Una dintre problemele esentiale legate de procedura interpelarilor si intrebarilor, care a suscitat dezbateri aprinse si cu ocazia revizuirii Constitutiei, se refera la primirea raspunsurilor. Obligativitatea ministrilor de a veni la tribuna Parlamentului si de a raspunde direct si personal interpelarilor pe care le primesc ar putea reprezenta un factor important in realizarea unui control parlamentar mai eficient asupra Guvernului si s-ar incadra, de fapt, in sfera raspunderii politice a executivului in fata forului legislativ. Practica a aratat cat de mare este riscul ca niste instrumente parlamentare consacrate in democratiile consolidate si care ar putea influenta activitatea Guvernului (cum sunt interpelarile si intrebarile) sa cada in derizoriu. Absenta ministrilor care prefera sa-si delege secretarii de stat sau chiar consilierii pentru a raspunde parlamentarilor impiedica, de fapt, exercitarea controlului parlamentar asupra Guvernului. Raspunderea politica apartine titula¬rilor diferitelor portofolii, iar delegarea atributiilor catre executanti, catre functionari cu putere de decizie limitata este ilegitima politic, insemnand, de fapt, eludarea controlului parlamentar. Textul de lege destul de ambiguu permite ministrilor sa nu vina personal la tribuna Parlamentului, ceea ce face ca performanta forului legislativ in exercitarea functiei de control asupra executivului sa aiba de suferit. Cu alte cuvinte, aceasta ar depinde de "dispozitia" si de vointa politica a guvernantilor de a se lasa "controlati" si de a raspunde la solicitarile parlamentarilor.

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Anul I, FR, 2007/2008