Principiul Separației Puterilor în Stat

Ideea separaţiei puterilor în stat are origini relativ apropiate în timp, ea conturându-se undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII –lea. Propovăduitorii separării puterilor în stat cred şi afirmă că această limitare a responsabilităţilor şi a puterilor protejează democraţia şi blochează apariţia tiraniei, în timp ce critici ai separării puterilor, aşa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin, subliniză că indiferent de realizări, separarea puterilor încetineşte procesul de guvernare, promovează dictatura executivului, respectiv consfinţeşte imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere, tinzând totodată să marginalizeze legislativul.

În secolul XX instituţiile executive deţin locul central în procesul decizional atât în iniţierea politicilor majore cât şi în aplicarea lor. Datorită creşterii implicării statului în viaţa socială şi economică şi în consecinţă a sporirii numărului persoanelor cuprinse în această activitate a apărut necesitatea distincţiei între cei aflaţi în vârful ierarhiei, având atribuţii importante în luarea deciziilor şi masa funcţionarilor, a celor ce alcătuiesc birocraţia având efectiv calitatea de executanţi.

Deşi din denumirea acestor instituţii decurge în primul rând funcţia lor de a executa, a pune in aplicare deciziile în fapt, rolul lor în iniţierea legilor s-a amplificat continuu dupa cum s-au amplificat atribuţiile în coordonarea unor activităţi economice şi sociale, a administraţiei precum şi în domeniul afacerilor externe rezultând creşterea în ansamblu a rolului executivului.

Montesque a caracterizat puterea judecătorească prin aprecierea că in sens politic este oarecum inexistentă. De-a lungul secolelor rolul instituţiilor judecătoreşti a devenit mai complex. Acestea se ocupă cu rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor dar în acelaşi timp, în funcţie de prevederile constituţionale pot să intervină în procesul legislativ.

O caracteristică importantă a regimurilor democratice este asigurarea independenţei instituţiilor judecătoreşti în sensul protejării acestora de amestecul altor ramuri ale guvernământului în desfaşurarea activităţii lor.

Nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate". Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea şi întrepătrunderea lor. În acelaşi timp, în zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor.

Prin transmiterea funcţiilor către parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.

În ceea ce priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu îşi găseşte aplicare, pentru că puterea legislativă şi cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeaşi mână, iar independenţa sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele trei puteri - legislativă, juridică şi executivă - , statul dictatorial se comportă după principiul (exemplificativ) "eu dau legea, eu te judec, şi tot eu te supun la pedeapsă".

De la prima aplicare a principiului separaţiei puterilor în stat şi până în vremurile contemporane acesta a îmbrăcat diferite forme de aplicare în practică. În realitate nu există doua state în care acest principiu să se manifeste identic deşi în fundamentele sale el este acelaşi peste tot. Interesat este faptul că aceste diferenţe de aplicare s-au constatat atât la state diferite cât şi în interiorul aceluiaşi stat dar în perioade de timp diferite. Acest aspect este însă cât se poate de normal având în vedere lupta pentru putere ce s-a dat mereu între Legislativ şi Executiv. De pildă, în Statele Unite deşi există semnul egal între Preşedinte şi Congres, printr-o interpretare extensivă a anumitor pasaje din Constituţie, Preşedintele S.U.A. se bucură de o putere ceva mai mare decât Congresul. Exemplul cel mai potrivit în acest sens este cel al art. 1, Secţiunea 8 din Constituţia S.U.A. potrivit căruia dreptul de a declara război revine Congresului; dar, în acelaşi timp, Preşedintele S.U.A. este comandantul suprem al forţelor armate; astfel creându-se o oarecare confuzie, mai mulţi preşedinţi din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci când au trimis trupe militare americane să lupte în afara graniţelor ţării

În practică mai avem de a face cu o personalizare a principiului separaţiei puterilor în stat. Este vorba de acordarea de către Parlament a unor prerogative legislative Executivului; altfel spus, în anumite circumstanţe, executivul poate adopta hotărâri şi ordonanţe general-obligatorii şi care au forţa juridică a unei legi. Ori, în mod normal, executivul nu are astfel de atribuţii. Ele sunt totuşi stipulate de art. 108 alin.1 din Constituţia României. Motivul invocat de Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela că domeniile reglementate de executiv sunt de strictă specializare iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient şi mai rapid.

Indiferent de particularităţile întâlnite de la o ţară la alta, principiul separaţiei puterilor în stat a avut un impact puternic şi asupra altor ramuri din sfera politicului. De pildă, avem o multitudine de regimuri politice rezultate din modul de aplicare al acestui principiu. Ideea de bază este una simplă: cu cât principiul separaţiei este aplicat mai strict cu atâta regimul politic tinde spre liberalism, iar cu cât este mai neglijat regimul politic cade în sfera totalitarismului.

Astfel, în funcţie de gradul de aplicare al principiului separaţiei puterilor în stat, regimul politic poate să apară sub forma regimului prezidenţial, regimului semi-prezidenţial, regimul parlamentar sau a regimului directorial.