Politica regională și de coeziune a UE

Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul teritoriului.

Politica regională poate fi definită ca reprezentând utilizarea, de către autorităţile publice, a unei combinaţii de instrumente de politică economică în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri de muncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume. Asemenea instrumente de politică economică acoperă o gamă largă, de la cele cu caracter general ca de pildă, cadrul legal destinat să susţină dezvoltarea, reglementările economice la măsuri specifice, modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie ale statului în serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale.

Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel mai slab dezvoltată pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţia legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste patru decenii de existenţă a UE. Politica regională a UE a fost iniţiată în 1975, cu aproximaţie acum 20 de ani, printr-o decizie a Consiliului, în baza Articolului 235 a Tratatului de la Roma. De atunci scopul politicii regionale a fost de a contribui la “redresarea celor mai importante dezechilibre regionale din Comunitate”. O consolidare a obiectivului politicilor regionale a fost determinată prin Single European Act, (SEA) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Pentru politica regională sînt de însemnătate aparte mai ales articolele 130 a-e ale Tratatului CE. În al doilea paragraf, textul articolului 130, reia formulările din Preambulul Tratatului CE, astfel adăugînd o conotaţie în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului la acest obiectiv: “Comunitatea are în deosebi drept scop reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni precum şi a rămînerii în urmă a zonelor celor mai puţin favorizate”.

Un pas mai departe este întreprins de Tratatul asupra UE semnat la 7 februarie1992, semnat la Maastricht. Inter alia, acesta prevede, crearea unui “fond pentru coeziune”, prin care este prevăzut să fie furnizate finanţări proiectelor din domeniul mediului şi al reţelelor transeuropene din domeniul infrastructurii transport. Tratatul UE de la Maastricht stabileşte foarte clar noi direcţii ale politicilor de dezvoltare a amenajării teritoriului în mai multe domenii:

• consolidarea controlului democratic prin Parlamentul European sub forma dreptului de veto la înfiinţarea unui Fond Structural;

• introducerea principiului general valabil al subsidiarităţii; • crearea “Comitetului Regiunilor (CR)” în calitate de organism regional, constînd din “reprezentanţi ai structurilor regionale şi locale” (art. 198a-c Tratat CE).În plus Tratatul conţine prezentările generale ale dezvoltării amenajării teritoriului ale UE referitor la “crearea unui spaţiu fără frontiere interne” şi “promovarea coeziunii economice şi sociale” care trebuie să se concretizeze prin următoarele obiective şi măsuri: • reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale regiunilor (art. 130a Tratat CE);

• consolidarea reţelelor transfrontaliere

• păstrarea, îmbunătăţirea calităţii şi protecţia mediului

• utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale

• respectarea diversităţii naţionale şi regionale

Aceste prevederi cu caracter juridic ale Tratatului capacitează UE să fie mai activă în domeniul politicilor regionale.

Obiectivele politicii regionale

Obiectivul strategic al politicii regionale este reducerea disparităţilor regionale prin creşterea competitivităţii regiunilor, în ansamblul lor, din punct de vedere socio-economic. Principalele căi de atingere a obiectivului strategic sunt:

- reducerea dezechilibrelor regionale printr-o dezvoltare echilibrată, astfel încât să fie preîntâmpinată producerea de noi dezechilibre. În acest sens, se urmăreşte promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării generale, prin susţinere economică, conversie socială şi dezvoltarea sistemelor educaţionale;

- realizarea unui cadru instituţional care să răspundă criteriilor de integrare în structurile UE şi care să permită accesul la fondurile structurale şi la fondurile de coeziune;

- corelarea politicilor sectoriale la nivelul regiunilor astfel încât să se realizeze stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale la nivel regional;

A fost prezentat in cadrul Universitatii de Vest Vasile Goldis