Politica externă a URSS 1953-1985

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Schimbări în politica externă

Luptele pentra succesiune între „moştenitorii lui Stalin" au avut urmări asupra politicii externe sovietice, marcată de tatonări, empirism, chiar incoerenţa unei diplomaţii conştiente deopotrivă de impasurile create de Războiul rece şi de necesitatea de a căuta noi mijloace de manevră pe scena internaţională.

In cursul anilor 1953-1956, politica externă sovietică s-a orientat spre instaurarea progresivă de relaţii privilegiate cu China, reconcilierea cu Iugoslavia, căutarea empirică a unei destinderi cu Occidentul, stabilirea de contacte cu ţările neutre din Lumea a treia.

La 26 martie 1953, URSS a semnat cu China un important acord de cooperare, angajându-se să-i furnizeze un ajutor substanţial pentru crearea a 150 de complexe industriale. în octombrie 1954, Hruşciov, Bulganin şi Mikoian s-au dus la Beijing pentru a completa această înţelegere prin acordarea de noi credite. Ei s-au angajat să evacueze Port-Arthur şi Dairen şi să cedeze toate interesele lor economice în Manciuria. PCC a obţinut de la PCUS recunoaşterea unui fel de „condominium" asupra mişcării comuniste internaţionale: acord prealabil asupra problemelor de interes comun şi „diviziunea muncii" în politica externă, China considerându-se mai bine plasată pentru a susţine mişcările de eliberare naţională din Lumea a treia.

Chinezii şi sovieticii au cooperat strâns şi pe picior de egalitate la soluţionarea a două grave crize internaţionale: războiul din Coreea şi războiul din Indochina. La Conferinţa de la Geneva, chinezii şi sovieticii, preocupaţi să se ajungă la un acord, au exercitat o influenţă moderatoare asupra delegaţiei vietnameze. Noul fel de a trata China ca pe un aliat privilegiat a contribuit, incontestabil, la strângerea relaţiilor chino-sovietice, care, privite retrospectiv, nu au fost niciodată atât de bune ca în această perioadă (1954-1956).

Faţă de Iugoslavia, ruptura cu moştenirea stalinistă a fost brutală. în decembrie 1953, printre acuzaţile formulate oficial împotriva lui Beria mai figura şi „încercarea de a stabili contacte cu clica titostă". Din vara lui 1954, însă, Hruşciov a început - cu toată opoziţia lui Molotov - să pregătească apropierea de Tito.

Aceasta s-a concretizat prin venirea la Belgrad, între 26 mai şi-3 iunie 1955, a lui Hruşciov,Bulganin şi Mikoian, La capătul unei săptămâni de negocieri strânse, Tito a obţinut satisfacţie deplină. Declaraţia comună, publicată la 2 junie 1955, proclamă că „problemele interne de organizare, sistemele sociale "şi diferitele forme de dezvoltare socialistă privesc exclusiv popoarele diverselor ţări". Reconcilierea sovieto-iugoslavă a introdus un pluralism de fapt în blocul estic. Pentru statele din Europa de Est, cărora li se impusese modelul sovietic drept singura cale socialistă posibilă, recunoaşterea, chiar şi circumspectă, a legitimităţii căii iugoslave de către URSS deschidea calea unor profunde reevaluări.

In domeniul relaţiilor Est-Vest, noii conducători sovietici au schiţat - în grade diferite, Molotov arătându-se mult mai reticent decât Hruşciov - o destindere. Ea s-a manifestat prin graba lor de a pune "capăt războiului din Coreea, ca şi prin voinţa de a ajunge la un acord în negocierile de la Geneva. Problema principală însă în relaţiile Est-Vest rămânea aceea a reînarmăriiGermaniei. URSS se temea, mai ales, de proiectele occidentale privind crearea unei Comunităţi Europene de Apărare, care ar fi integrat armatele vest-europene, inclusiv pe cea a Germaniei occidentale. Dacă, în cele din urmă, proiectul Comunităţii Europene de Apărare a eşuat, spre marea uşurare a Moscovei, ca urmare a opoziţiei Franţei, acordurile de la Paris, din octombrie 1954, au pecetluit includerea Germaniei occidentale în structurile militare ale Alianţei atlantice. Ca răspuns la această iniţiativă occidentală, URSS a convocat, la Varsovia o conferinţă a ţărilor din Europa de Est pentru a proceda la crearea Pactului de la Varşovia. Acest pact instituţionaliza rapor-turtie dintre URSS şi sateliţii ei, raporturi întemeiate până atunci doar pe autoritatea necontestată a lui Stalin şi pe acorduri bilaterale, şi legaliza, pe termen lung, prezenţa trupelor sovietice în Europa de Est, factor care avea să se dovedească de o importanţă decisivă în momentele de criză internă pe care avea să le cunoască regiunea.

A doua zi după semnarea Pactului de la Varşovia, la 15 mai 1955 ,URSS, SUA, Marea Britanie si Franta au semnat „Tratatul de Stat” cu Austria. Prin acest tratat,URSS accepta să-şi retragă trupele din Austria. La rândul ei, Austria se angaja să practice cea mai strictă neutralitate; apartenenţa ei la ONU şi la Consiliul Europei erajpsâ recunoscută. Tratatul a contribuit la atenuarea tensiunii Est-Vest, chiar dacă eşecul conferinţei „la vârf' de la Geneva1 -în iulie 1955 - a relevat că un acord global şi durabil între cele două lagăre rămânea încă un obiectiv irealizabil. Două luni mai târziu, vizita la Moscova a cancelarului Adenauer, care a stabilit relaţii diplomatice între URSS şi RFG, a dovedit totuşi vigoarea „spiritului Genevei", o stare de spirit care avea să ducă, la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), la teoria „coexistenţei paşnice".

In structura unei lumi bipolare, împărţită în două lagăre antagoniste, noile state independente ale Lumii a treia nu vedeau athbuindu-li-se nici un loc sau rol semnificativ. Din 1954-1955, diplomaţia sovietică a început să recunoască totuşi o'anumită valoare neutralismului. Raportul de forţe dintre cele două lagăre nu permitea să se întrevadă o expansiune, pe termen scurt, a sistemului socialist mondial, .astfel că liderilor sovietici li s-a părut oportun să încurajeze voinţa de independenţă a ţărilor neutre, care refuzau să se integreze alianţelor militare încurajate de SUA. In acest cadru, în toamna lui 1955, Hruşciov şi Bulganin s-au dus în India, Birmania şi Afghanistan, acordând acestor ţări importante credite, destinate dezvoltării economiilor locale. Cu toate acestea, nealiniaţii, reuniţi la Bandung, au rămas destul de reticenţi faţă de URSS, care nu a fost invitată la această conferinţă fondatoare, în ciuda pretenţiei sale de a fi un stat „parţial asiatic". China, în schimb, a jucat un rol tot mai activ de intermediar între URSS şi anumite ţări nealiniate, îndeosebi Egiptul. Accelerarea, în a doua jumătate a anilor '50, a procesului de decolonizare a deschis, în acelaşi timp, un nou câmp de acţiune pentru diplomaţia sovietică şi a contribuit la înmulţirea subiectelor care puteau constitui motive de fricţiune între URSS şi China.

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Politica Externa a URSS 1953-1985.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
11 pagini
Imagini extrase:
11 imagini
Nr cuvinte:
7 271 cuvinte
Nr caractere:
37 226 caractere
Marime:
27.40KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Științe Politice
Predat:
la facultate
Materie:
Științe Politice
Profesorului:
Mihai Retegan
Sus!