NATO în relație cu alți parteneri internaționali

Odată cu trecerea în secolul XXI, NATO şi ONU au devenit parteneri în iniţiativa de construire a securităţii la nivel global. Potenţialul acestei relaţii este imens, scopul ambelor constând în a promova pacea şi securitatea, a încuraja relaţiile de prietenie între state, prin cooperare, şi, nu în ultimul rând, a acţiona, atunci când este necesar, ca răspuns la provocările aduse la adresa păcii şi securităţii mondiale.

De la sfârşitul Războiului Rece au existat schimbări majore ce au făcut posibilă o cooperare NATO - ONU din ce în ce mai strânsă. Cooperarea din Bosnia, Kosovo a avut rezultate remarcabile. Probabil că, în viitor, va fi continuată în Afghanistan şi Irak. Însă, transformările mediului de securitate internaţional sunt de câţiva ani caracterizate de o dinamică ce a făcut ca unele aspecte ale relaţiei să se modifice. Dacă până de curând colaborarea NATO - ONU se desfăşura cunoscându-se faptul că ONU este o organizaţie internaţională, iar NATO una mai degrabă regională, în ultimii ani, datorită transformărilor petrecute în interiorul Alianţei, NATO tinde să capete un caracter global, ceea ce face ca relaţia cu ONU să fie privită într-o nouă perspectivă. Prin afirmarea implicării sale în lupta împotriva terorismului oriunde va fi necesar, NATO a devenit o organizaţie globală. Dar Carta ONU oferă organizaţiei mondiale competenţe în acest domeniu, stabileşte cadrul şi mecanismele de adoptare a deciziei, care nu întotdeauna sunt cele dorite de NATO, unde ritmul de adoptare a deciziei este mai rapid.

Raporturile NATO – UE

Declaraţia comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franţa) afirma că: „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acţiona autonom, susţinută de o credibilă forţă militară, mijloacele de decizie în privinţa acestora şi pregătirea să o facă, pentru a fi gata să răspundă crizelor internaţionale” . Termenul „autonom” s-a dovedit a fi un element caracterizat întrucâtva de obscuritate în ceea ce privea rolul UE în raport cu NATO, permiţând astfel să poată fi interpretat ca diviziune, la nivel politic/diplomatic, între statele europene şi cele atlantice. Al 3-lea paragraf al aceleiaşi declaraţii afirmă, însă, că rolul UE este de a acţiona acolo unde alianţa (NATO) nu este angajată ca un întreg.

Una din provocările majore de actualitate este gestionarea relaţiilor NATO-UE. Bazele cooperării NATO-UE sunt acordurile încheiate între cele două organizaţii în 2002 şi 2003, având ca obiect accesul UE la planificarea operaţională NATO, adaptarea sistemului de planificare a apărării, astfel încât să includă forţe disponibile pentru operaţii UE (este deja un fapt cunoscut că se doreşte creşterea rolului UE în derularea iniţiativelor de gestionare a conflictului, cu luarea în calcul a dispunerii în teatrul de operaţii a unor trupe sub comandă UE).

În ceea ce priveşte coordonarea rolului celor două organizaţii în gestionarea conflictului, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate folosi mijloace NATO, având acces la informaţii şi coordonarea planificării operaţiilor din partea NATO.

Există, însă, şi probleme ce rămân a fi rezolvate în viitorul cât mai apropiat, cum ar fi: nevoia de a stabili un set de norme în ceea ce priveşte situaţiile în care se poate trece la acţiune, buna cooperare UE-NATO depinzând şi de necesitatea de a se evita situaţii duplicat (avem în vedere aici faptul că UE îşi măreşte aria de acţiune, devenind mult mai implicată internaţional).

Tendinţa în relaţiile NATO-UE va fi, şi în viitor, de bună cooperare, în ciuda dezacordurilor, de altfel normale într-o civilizaţie democratică, dezacorduri ce rezidă mai degrabă în diferenţa abordărilor şi modalităţile de răspuns la diferite situaţii, şi nu în aceea a valorilor, care sunt comune.

Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de se dezvolta, celor două organizaţii fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în acţiune, ci şi interesele de securitate globală şi economice. Abilitatea de a-şi atinge împreună aceste scopuri depinde de voinţa Europei de a-şi asuma responsabilităţi sporite şi de aceea a SUA de a împărţi comanda şi viziunea ambelor, pentru a forma un parteneriat mult mai ambiţios decât cel actual.