Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui şi Oţelului a luat fiinţã în 1951, dintr-o idee a lui Jean Monnet, propusã de Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, în mai 1950. În 1958, devenea Comunitatea Economicã Europeanã, cunoscutã popular sub numele de „Europa celor şase” (Franţa, Germania Federalã, Italia şi Benelux). Aceastã Europã prosperã din „Vestul îndepãrtat” a mai înglobat Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, spre a deveni „Europa celor nouã”, dupã care s-a extins şi mai mult, transformându-se în „Europa celor doisprezece”, prin acceptarea, în anii ’80, a Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Cei mai recenţi membri, Austria, Suedia şi Finlanda, au ridicat acest numãr la cincisprezece. Când oamenii vorbesc despre viitorii posibili candidaţi, ei spun pur şi simplu fãrã jenã despre o ţarã – Slovenia, Polonia – cã „intrã în Europa”.
Aceastã expresie aratã în ce mãsurã Europa de astãzi nu e atât un loc, cât mai degrabã o idee, o comunitate internaţionalã paşnicã, prosperã, cu interese comune şi pãrþi cooperante ; o „Europã imaginarã”, a drepturilor omului, a mişcãrii libere a bunurilor, ideilor şi persoanelor, a unei largi cooperãri şi unitãţi.
Formula „Statelor Unite” ale Europei fusese propusã pe la mijlocul secolului al XIX-lea (spri-jinitã de „Le Moniteur”, un ziar din perioada celei de-a doua republici franceze, în februarie 1848). Au existat diverse propuneri de creare a unui model de federaţie economicã a Europei de-a lungul liniei cantoanelor elveţiene. Zollvereins – uniunile vamale – constituiau o altã temã popularã de discuþie în secolul trecut, ca şi propunerile de extindere a uniunii vãmilor germane, stabilitã în 1834, şi de includere a Ţãrilor de Jos, Belgiei, Danemarcei, chiar şi a ţãrilor din Imperiul Habsburgic ; însã toate aceste sugestii nu au condus nicãieri.
Subiectul acordurilor comerciale a revenit în atenţia opiniei publice dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, când destrãmarea imperiilor şi, ca urmare fireascã, dispariţia unitãţilor de producţie şi a tiparelor de piaţã au urgentat necesitatea înfiinţãrii cartelurilor şi a acordurilor comerciale.
Pentru revigorarea economiei europene interbelice au fost întreprinse o serie de alte eforturi similare[…],dar nici unul dintre acestea nu a prevenit colapsul comercial.Au existat şi eforturi diplomatice, în special cel al politicianului francez Aristide Briand şi al omologului sãu german Gustav Stresemann, tentative de a asigura o mai bunã cooperare franco-germanã. În timpul anilor ’20, Stresemann pleda neobosit pentru desfiinþarea barierelor vamale şi chiar pentru crearea unei monede europene unice.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
