Fondul Monetar Internațional

Evoluţia, scopurile şi direcţiile de activitate ale Fondu¬lui Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional (International Monetary Fund -IMF) este un organism internaţional autonom din sistemul ONU, al cărui statut a fost adoptat odată cu cel al organismului comple¬mentar, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, la 22 iulie 1944, de către cele 45 de state (Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Cehoslovacia, Chile, China, Co¬lumbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, R. Dominicană, Ecuador, Egipt, Etiopia, Filipine, Franţa, Grecia, Guatemala, Haiti, Hondu¬ras, Islanda, India, Iran, Iugoslavia, Liberia, Luxemburg, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Sud-Africană, SUA, URSS, Uruguay şi Venezuela), participante la Conferinţa monetară şi financiară de la Bretton-Woods.

în cadrul dezbaterilor, au fost prezentate mai multe planuri pentai reorganizarea relaţiilor monetare internaţionale, discuţiile, însă, s-au conturat în jurul a două proiecte principale:

2) proiectul prezentat de Anglia, cunoscut sub denumirea de

„Planul Keynes" şi,

3) proiectul prezentat de SUA, denumit „Planul White".

1. Primul proiect - „Planul Keynes" - (după numele autorului său - John Maynard Keynes, recunoscut drept cel mai mare econo¬mist al lumii între cele două războaie mondiale), preconiza înfiinţarea unei „Uniuni Internaţionale de Clearing", care să administreze un fel de monedă internaţională, cu valoare fixă, în raport cu aurul, denumi¬tă „bancar", emisă într-un volum corespunzător nevoilor comerţului internaţional şi din care fiecare ţară trebuia să deţină, automat, o cotă necesară dezvoltării schimburilor sale comerciale externe.

2. A l doilea proiect - „ Planul White " (după numele mini strului de finanţe al SUA, Harry B.White) - preconiza înfiinţarea unui „Fond Monetar Internaţional", constituit din aur şi monede naţionale, care să furnizeze ţărilor-membre, în schimbul monedei lor naţionale, valu¬tă străină necesară pentru realizarea tranzacţiilor comerciale externe şi pentru restabilirea echilibrului balanţelor de plăţi.

în consecinţă, poziţia americană a avut câştig de cauză, Confe¬rinţa adoptând, în liniile sale principale, „Planul White". Astfel, prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară şi financiară din iulie 1944 a prevăzut înfiinţarea a două instituţii: Fondul Monetar Internaţio¬nal (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) ale Sistemului Naţiunilor Unite. Aşadar, în conformitate cu acordurile de la Bretton-Woods, FMI urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internaţional. în acelaşi timp, s-a făcut precizarea că „o ţară nu poate deveni membru al BIRD atâta timp cât nu este membră a FMI".

Pentru a-şi putea începe activitatea, FMI are nevoie de acordul unui număr de ţări, ale căror cote de participare la capitalul FMI să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată abia la 27 decembrie 1945, când statutul FMI a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne, totalizând 80% din cotele-părţi iniţiale, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului de la 1 ianuarie 1946 (URSS a participat la Conferinţa de la Bretton-Woods, dar nu a ratificat acest acord şi nu a devenit membru al FMI). Sediul FMI este la Washin¬gton.

însă, la 15 noiembrie 1947, FMI a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU, după ce Adunarea Generală a ONU a aprobat acordul încheiat de ECOSOC cu FMI, în conformitate cu articolele 57 şi 63 din Carta Naţiunilor Unite. Ca instituţie specializată a sa, ONU coordonează acţiunile FMI prin consultări şi recomandări, însă nu poate interveni direct în activitatea acestuia.

Pe parcurs, statutul iniţial al FMI, cuprins în acordurile de la Bret¬ton-Woods, a fost modificat de trei ori:

- în 1969, prin adăugarea prevederilor referitoare la Drepturile Speciale de Tragere (primul amendament la statutul FMI);

- în 1978, prin ratificarea Acordurilor de la Kingston (Jamai¬ca), care au adus statutului iniţial importante modificări de fond (al doilea amendament);

- în 1992, în legătură cu acordarea Fondului dreptul temporar de a stopa dreptul membrului la participare la votare, când ţările-datoare sunt lipsite de FMI, de dreptul de a folosi resur¬sele sale, şi continuă să nu-şi îndeplinească obligaţiunile lor statutare (al treilea amendament).

între timp, numărul ţărilor-membre ale FMI a crescut rapid, de la 29 de ţări, în 1945, la 125 de ţări, în 1973, la 151 de ţări, în 1989 şi 181 de ţări-membre, în 1997 (octombrie). Republica Moldova este membru al FMI din 12 august 1992.

începându-şi activitatea deplină în 1947, Fondul Monetar Inter¬naţional deţine un rol central în ansamblul relaţiilor monetare şi fi¬nanciare internaţionale postbelice.

Principalele scopuri prevăzute în statutul FMI sunt:

- promovarea cooperării monetare internaţionale;

- facilitarea expansiunii comerţului internaţional;

- înlăturarea restricţiilor valutare din calea comerţului interna-ţional şi a fluxurilor financiare internaţionale;

- acordarea ţărilor-membre a creditelor pe termen scurt şi mij¬lociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din ba¬lanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale;

- promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalo¬rizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;

- scurtarea duratei şi micşorarea dezechilibrului balanţelor de plăţi externe ale ţărilor-membre, inclusiv prin finanţarea aces¬tora din resursele FMI [4, p.248].

însă, în funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispu¬ne, următoarele segmente mai importante ale activităţii sale sunt:

1. Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în

monedă naţională), astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi

la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a balanţelor de plăţi, iar,

pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral

de decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare

internaţionale.

în principiu, ţara-membră a FMI, care a primit un credit de la Fond, este obligată să-1 folosească numai pentru echilibrarea balanţei de plăţi.

2. Limitarea, cât mai mult posibil, a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional. în acest sens, membrii FMI sunt obligaţi să evite restricţiile valutare asupra plăţilor curente, în acelaşi timp, FMI are sarcina de a veghea şi a interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările-membre.