Europenizarea Politicii de Reținere a Datelor Generate sau Prelucrate de Furnizorii de Rețele Publice

Subiectul reţinerii datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice reprezintă una dintre temele ce au stârnit un deosebit interes în spaţiul public românesc în ultimele luni, mai ales o dată cu depunerea proiectului de lege privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului (sau Big Brother , aşa cum este denumită de cei din spaţiul public şi mijloacele media). După cum vom vedea ulterior pe parcursul proiectului această variantă a proiectului de lege este una revizuită pentru a face faţă cerinţelor propuse de Curtea Constituţională.

Înainte de a trece la problematica propriu zisă privind politica de reţinere a datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice vom face o scurtă introducere în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună şi raportarea României la aceasta.

Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht (februarie 1992) şi crearea Uniunii Europene, dimensiunea de securitate şi apărare europeană a căpătat trăsături mult mai pronunţate decât până la acel moment. Transformările instituţionale pe care CCE le-a înregistrat prin intermediul noului tratat au permis asumarea de către UE a Politicii Externe şi de Securitate Comună – PESC (pilonul II) care includea şi “un potenţial cadru al unei politici comune de apărare” care ar fi putut “conduce, în timp, la apărare comună” (Art. J.4)

În 1997 are loc adoptarea noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam) prin care dimensiunea Politicii Externe şi de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. Din această perspectivă, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună iar Consiliul European a dobândit competenţe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securităţii şi apărării. Cu toate acestea, summit-ul Consiliului European de la Köln (iunie 1999) a pus bazele instituţionale ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-şi dezvolte propria componentă de securitate şi apărare

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 vor influenţa modul de formulare a răspunsului UE la astfel de ameninţări. În acest sens, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include şi combaterea terorismului În acelaşi timp, relaţia UE-NATO a căpătat o identitate instituţionalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhega, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele şi capabilităţile Alianţei, altele decât cele naţionale, în vederea derulării de operaţii sub conducerea Uniunii. Cunoscute sub numele de Acordurile „Berlin +” acestea prevedeau: „garantarea accesului UE la capacităţile de planificare NATO, în vederea derulării unei operaţii; prezumpţia de disponibilitate pentru UE a capacităţilor şi mijloacelor colective ale Alianţei (inclusiv structurile de comandă şi control şi flota AWACS); identificarea opţiunilor europene de comandă pentru DSACEUR pe timpul derulării unei operaţii UE cu recurs la mijloacele şi capacităţile NATO”