Doctrina social-democrată

INTRODUCERE

Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului trecut.

Obiectivul principal al acestei doctrine este realizarea echităţii şi dreptăţii sociale, apropierea condiţiilor de viaţă între toţi membrii societăţii. Includerea în baza sa doctrinară şi în practica social-politică a protecţiei sociale, constituie trăsătura distinctă a social-democraţiei, un principal element de departajare a acesteia elaborat faţă de celalalte paradigme doctrinare şi ideologice contemporane. Protecţia socială a devenit în cadrul social-democraţiei axul său central de sprijin şi acţiune, elementul fundamental al acestei paradigme, fapt ce a propulsat-o în universul doctrinar contemporan.

Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale promovării intereselor producătorilor de valori materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale a categoriilor cetăţenilor defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor.

În prezent, după prăbuşirea sistemului totalitar comunist din ţările est-europene, sistem care nu întotdeauna a fost evaluat suficient de critici de către social-democraţie, doctrina social-democrată a intrat într-o nouă fază, în care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste. În prezent, doctrina social-democrată pune accent pe principiile statului de drept, pe protecţia socială a cetăţenilor. În zilele noastre, în Europa Occidentală, precum şi în alte ţări ale lumii, social-democraţia reprezintă una din principalele doctrine politice, ca alternativă viabilă de organizare şi conducere democratică a societăţii.

În ţările est-europene, unde comunismul s-a prăbuşit, are loc un proces de închegare a unei doctrine politice social-democratice care valorifică o parte din vechile idei ale social-democraţiei, dar afirmă şi altele noi, rezultate din situaţia actuală a realităţilor social economice.

Cap.1. Premise istorice ale apariţiei doctrinei social-democrate

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mişcării socialiste europene spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti (susţinătorii socialismului revoluţionar de tip comunist) şi revizionişti (adepţii socialismului democratic reformist). La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaţionala a II-a a fost placa turnantă a mişcării muncitoreşti şi a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice şi lideri ai mişcării socialiste care au ocupat un loc important în viaţa politică a secolului XX. În acest context, se pot distinge în evoluţia Internaţionalei a 2-a următoarele confruntări ideologice majore.: lupta marxismului împotriva anarhismului; disputa dintre „ortodoxia revoluţionară şi erezia reformistă“ ;ciocnirea marxismului clasic cu leninismul, după apariţia bolşevismului, şi mai ales, după revoluţia rusă din 1905.

În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei burgheze, al libertăţii şi sistemului parlamentar. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare susţinută în definirea contemporană a social-democraţiei este argumentarea conjuncţiei între socialism şi democraţie, între scopul realizării echităţii sociale şi mijloacele politice democratice de atingere a acestuia. Totuşi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutită de asumarea unor dileme şi întreţinerea unor ambiguităţi ce persistă în teoria şi practica sa politică: oscilarea între naţionalizarea şi privatizarea mijloacelor de producţie, planificarea etatică şi economia de piaţă, controlul politic al economiei şi libera iniţiativă.