Doctrina liberalismului

Capitolul 1.Concepţii despre liberalism

Apariţia capitalismului a debutat diferit în ţările europene. În Anglia, de pildă, procesul de naştere al capitalismului începe încă din secolul al XVII-lea, în Franţa abia în secolul al XVIII-lea, iar în Germania şi Italia în secolul al XIX-lea. Desigur, aceste decalaje între procesul de geneză al capitalismului a influenţat şi doctrina politică.

Ceea ce este însă comun acestor state constă în faptul că procesului de naştere şi evoluţie a capitalismului îi corespunde în planul doctrinologiei politice, doctrina liberalismului. De la început, doctrina liberală se dezvoltă în strânsă legătură cu doctrina utilitarismului burghez, prin care se înţelege în esenţă subordonarea întregii politici a statului, a guvernului–folosului, utilului.

Ocupându-se de sensurile cognitive şi emotive (afective ale liberalismului ca doctrină politică, autorul american Burnham James precizează în lucrarea sa „Sinuciderea vestului”: „Punctul de plecare logic pentru liberalism, ca şi pentru majoritatea celorlalte ideologii, este o anumită concepţie privind natura omului. Liberalismul nu este o doctrină exactă şi rigidă, nici în ce priveşte structura ei logică. Unele din concepţiile liberale trebuie privite ca exprimând mai degrabă tendinţe ori prezumţii decât să statuteze legi ori ipostaze precise”.

Atât liberalismul cât utilitarismul sunt de provenienţă burgheză. Ele răspund unui mesaj comun şi foarte important pentru avântul general al acestor state. Aşa, de pildă teza folosului, a utilului în societate se găseşte în germene şi la unii doctrinari de seamă ca: Hobbes, Voltaire, Diderot, D’Holbach etc.

Doctrina liberalismului este concepţia cea mai vastă şi cea mai longevivă. În dicţionarul de politologie american din anul 1976, liberalismul este caracterizat astfel: „O concepţie politică ce caută să schimbe statu quo-ul politic, economic şi social, pentru a promova dezvoltarea şi bunăstarea individului. Liberalii consideră omul ca o fiinţă raţională care-şi poate folosi inteligenţa pentru a învinge obstacole umane şi naturale din faţa vieţii, bune pentru toţi, fără a recurge la violenţă împotriva ordinii stabilite. Liberalismul se preocupă mai mult de proces, de metoda rezolvării problemelor decât de un program specific. Liberalismul a apărut în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ca doctrină care evidenţiază dezvoltarea deplină a individului, liber de constrângerile guvernământului. Invers, liberalul din secolul XX priveşte guvernământul drept un mijloc de corectare a abuzurilor şi neajunsurilor societăţii, prin programarea pozitivă a acţiunii. Liberalii au combătut totalitarismul de dreapta şi de stânga promovând măsurile politice care caută să reducă inegalităţile economice şi sociale şi să genereze stabilitatea politică.”

În secolul al XIX-lea liberalismul se afla, după J. Touchard, la încrucişarea a două drumuri: acela al conservatorismului liberal şi acela al imperialismului. Conform convingerilor sale, G. Bouthoul exprimă un punct de vedere interesant, după care, concomitent cu industrialismul s-au conturat următoarele doctrine economice: liberalismul, statul protector şi statul proprietar unic.

Liberalismul, mai mult sau mai puţin integral bazat pe proprietatea particulară şi pe iniţiativa particulară în domeniul economic, tinde acum spre o redistribuire autoritară a veniturilor. Statul protector, lăsând un mare loc iniţiativei particulare în domeniul economic, face ca statul să intervină în calitatea de coordonator al producţiei şi planificării, pentru a evita dezordinea economică. Etatismul face din stat proprietarul unic dar şi girantul întregii vieţi economice.

Reflectând asupra situaţiei rezultate după Revoluţia de la 1789, doctrinologul J.J. Chevallier sublinia în „Enciclopedia politică a Franţei şi a lumii”: „Individ şi stat, acestea sunt de acum înainte cele două mari personaje ale dialogului politic în doctrină cât şi în instituţii şi fapte. Revoluţia franceză din 1789, născută înainte de toate din conflictul dintre absolutismul monarhic şi emaniciparea individului–condusă nu de creştinism, ci de filosofia secolului al XVIII-lea, moştenitoarea sa infidelă–a putut modifica termenii dialogului, nu l-a suprimat. Nu numai statul a ieşit din această Revoluţie mai suveran, mai naţional, pentru a nu spune naţionalist, mai intolerant.dar revoluţia pură politică din 1789 şi-a combinat consecinţele cu acelea ale revoluţiei industriale, revoluţia maşinismului purtătoare şi ea a unei revoluţii sociale. Astfel, rolul statului, limitat sub Vechiul Regim la câteva funcţii esenţiale (poliţie, justiţie, finanţe, apărare şi afaceri externe) avea să se extindă în mod progresiv într-un mod aproape nedefinit. Statul pur politic avea tendinţe de a se pierde, ca un fluviu mare, în statul economic, iar dreptul public avea să devină o anexă a economiei politice”.