Criza scaunului gol

Introducere

Trecerea de la o comunitate care asigura cooperarea în două sectoare economice foarte bine definite, compusă din şase state, la o uniune politică, vamală, comercială şi economică, formată din douăzeci şi şapte de state, într-un interval istoric relativ scurt denotă, în primul rând, o capacitate remarcabilă de adaptare, de extindere şi de aprofundare pentru o entitate politică inedită, care nu are precedent în mediul internaţional . În al doilea rând, scurta istorie a proiectului european indică un fundament solid care a asigurat o rezistență de invidiat pentru un organism politic nou apărut în ecosistemul internaţional, care s-a confruntat încă de la creare, atât cu crize interne substanţiale , cât şi cu dificultăţi pe plan internaţional, comparabile cu cele interne.

Din combinarea reuşită între cele două seturi de caracteristici delimitate mai înainte a rezultat o flexibilitate extrem de rentabilă a mecanismului politic, instituţional şi decizional al Uniunii Europene, chiar o anumită versatilitate, care a asigurat o acomodare convenabilă între politicile supranaţionale comunitare şi propensiunea naturală a statelor membre către păstrarea şi promovarea suveranităţii naţionale. În final, această flexibilitate naturală a proiectului european a asigurat viabilitatea, funcţionalitatea şi succesul Uniunii. Dacă pentru specialişti în ştiinţa politică definirea riguroasă şi univocă a naturii entităţii europene şi a mecanismului său de funcţionare este un deziderat comparabil poate cu teoria unificatoare din fizică, pentru factorii de decizie – fondatori, ideologi, oameni politici, birocraţi etc. – prioritatea a reprezentat-o realizarea unui organism politic funcţional, atipic, capabil să răspundă provocărilor interne şi internaţionale, inclusiv crizelor, cu mijloace diferite atât de cele ale statelor, cât şi de cele specifice organizaţiilor internaţionale.

Asupra temeiului care a asigurat reuşita procesului de integrare europeană şi a mecanismului care explică modul de funcţionare a acestei entităţi politice non-standard s-au formulat mai multe teorii, fiecare încercând să identifice ideile şi conceptele cele mai adecvate pentru a explica fenomenul integrării europene, precum şi mecanismele şi actorii esenţiali care pot da seamă de dinamica integrării. Conceptele efectului de difuzare (spillover) şi funcţiei care generează forma, formulate de neofuncţionalişti în anii 50 şi 60, atunci când se puneau bazele Uniunii şi când eşuau primele tentative de instituire a unei comunităţi politice la nivel european, distincţia între politicile/sectoarele politice în care poate avea loc comunitarizarea şi cele în care statele preferau să îşi menţină prerogativele suverane la nivel naţional, propusă de integuvernamentalism în anii 60 şi în anii 90, în circumstanţele refuzului Franţei de a participa la reuniunile Consiliului şi progresului înregistrat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, precum şi reiterarea constituţionalizării entităţii politice europene de către federalişti ca soluţie la stagnarea procesului de integrarea în anii 80 şi la începutul secolului XXI reprezintă ideile esenţiale ale celor mai semnificative modele teoretice referitoare la procesul integrării. În ciuda deosebirilor dintre teoriilor referitoare la integrarea europeană, o trăsătură comună a acestora o reprezintă preocuparea de a pune în evidenţă specificitatea, originalitatea, dinamismul şi flexibilitatea proiectului european.

Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare.

Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată . Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă.