Criza Berlinului și Componenta Germană a Razboiului Rece

CAPITOLUL I

TRATATUL DE PACE DE LA PARIS

La scurt timp după înfrângerea Germaniei şi Japoniei în cel de-al doilea război mondial, unitatea învingătorilor dă semne de oboseală, iar crevasele de natura politică şi economică, existente dintotdeauna, dar ascunse cu grijă, devin acum vizibile şi nu mai constituie secrete pentru nimeni.

Aşa se face că, în ciuda târguielilor cinice de la Moscova dintre Stalin şi Churchill din octombrie 1943, la care achiesează şi SUA în februarie 1945, la Ialta, asistam la încercările anglo-americane de a „încuraja" mişcările antisovietice din sfera de interese a URSS. Pe scurt, Londra şi Washingtonul nu recunosc guvernele Slansky în Cehoslovacia, Gomulka în Polonia, Kostov în Bulgaria, Groza în România, etc, într-o încercare de reabilitare în ochii propriei opinii publice, care, în sfârşit, înţelege ca principiile cuprinse în Carta Atlanticului, în numele cărora Occidentul intrase în război contra nazismului, au fost, de fapt, abjurate şi încălcate la Ialta de conducătorii lor.

Diplomaţia sovietică acţionează operativ, şi, prin încheierea de tratate „de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală" cu guvernele contestate, le recunoaşte de jure şi, în acest fel, încearcă să le confere legitimitate. Într-un final neapoteotic, Occidentul acceptă ca reprezentanţii acestor guverne să semneze Tratatele de pace de la Paris din anul 1947, şi, prin aceasta, iluzoria tentativă a nerecunoaşterii noilor guverne din statele satelit ale URSS sfârşeşte lamentabil.

Aşadar, astfel de tratate şi acorduri - pe care URSS a continuat să le încheie până la dezmembrarea sa, în 1991, cu guvernele „ţărilor de democraţie populară", devenite ulterior „ţări socialiste frăţeşti", guverne care au ajuns la putere ca urmare a sprijinului străin şi nu al exerciţiului democratic - s-au dovedit a fi instrumente utile în recunoaşterea de jure a acestor guverne nu numai de URSS, ci şi de contestatarii lor iniţiali - Anglia, SUA etc. Tratatele au servit totodată drept iluzii pentru mulţi intelectuali de vaza ai vremii, atât din Est, cât şi din Vest, în sensul că prin înrolarea la carul puterii se poate acţiona din interiorul acesteia pentru ca procesul oprimării să fie drastic ameliorat.

Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace de la semnat pe 10 februarie 1947 dintre Aliaţi şi statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

Tratatele de pace încheiate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial cuprind numai prevederi de principiu referitoare la drepturile omului. În Europa au fost încheiate tratate de pace cu Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România (intrate în vigoare in anul 1947); cu Austria a fost semnat tratatul de pace in 1955.

Părţile implicate sunt: de partea aliaţilor erau Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia şi Cehoslovacia)

De partea aliaţilor înfrânţi ai Axei se aflau Italia, România, Ungaria, Bulgaria, şi Finlanda.

Tratatele au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, şi Finlandei să îşi reasume responsabilităţile ca şi state suverane în relaţiile internaţionale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităţilor şi ajustări teritoriale incluzând sfârşitul imperiului colonial al Italiei din Africa şi modificări ale frontierelor Ungaro - Slovace, Româno - Ungare, Sovieto - Române, Bulgaro - Române şi Sovieto - Finlandeze.

Transferurile teritoriale care au avut loc în urma tratatului sunt următoarele:

Referatul a fost prezentat in cadrul semestrului I, anul I, masterat - Facultatea S.P.R.I.S.E. SIBIU(Univ.Lucian Blaga)