Constituție și Constituționalism

Introducere:

Din punc de vedere istoric, noțiunea de constituție a fost utilizată încă din vremea romanilor. Cuvântul ”constitutio” era utilizat în dreprul roman, în timpul imperiului, pentru a desemna legile care emanau de la împărat, indiferent dacă acesta se refereau sau nu la organizarea statului roman. Termenul de ”constitutio” în limba latină înseamnă ”așezare cu temei” sau ”starea unui lucru”. În Evul Mediu, cuvântul constituție este utilizat, de regulă pentru a desemna anumite reguli monahale, iar termenul de constituție utilizat cu sensul pe care îl cunoaștem în zilele noastre se încetinește începând cu sfârșitul secolului XVIII-lea, pe fondul ideilor iluministe promovate de revoluția franceză. Astfel la finele secolului al XVIII-lea s-a impus - alături de mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice – Constituția, ca lege fundamentala a oricarui stat, urmând a fi un eveniment de maximă importanță pentru societatea umană, ea marcând victorii și împliniri de aspirații sociale și morale. Dorința de limitare a puterilor absolute ale monarhilor, determină apariția constituțiilor ca legi scrise. În aceste constituții erau înscrise regulile de organizare și funcționare a statului, atribuțiile monarhului și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Despre momentul apariției constituției nu am găsit clar difinit. Explicația acestei incertitudini poate fi pusă pe seama faptului că de-a lungul vremii s-au manifestat două tipuri de constituții: constituții cutumiare și constituții scrise. Constituțiile cutumiare au precedat constituțiile scrise. Datoriță acestui lucru, unii doctrinari au luat în considerare constituțiile cutuminare considerând că momentul apariției constituțiilor este momentul apariției acestor reguli constituționale cutumiare din Anglia secolelor XII-XIII. Alți autori, din contra, au considerat că momentul apariției constituțiilor este legat de momentul apariției primelor constituții scrise de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (ex. Constituția Statelor Unite ale Americii de la 1787 sau Constituția Poloniei, ori cea a Franței de la 1791 ). Indiferent de divergențele doctrinare legate de momentul efectiv al apartției constituțiilor, cert este faptul că apariția constituțiilor reprezintă un proces care sa desfășurat în timp. Nu există un moment anume de care poate fi legată ideea de constituție. Constituția este legată de ideea de stat, iar aparția ei se datoarează, în principal necesității respectării legii de către toți indivizii, inclusiv de către guvernați. În sec al XIX- lea constituția servea unei anumite integrări, anume integrării sociale a unei noi clase, burghezia. Constituția în sens modern este radical și fundamental diferită de contract. Mai târziu marele scriitor Montesquieu în cartea sa ”Despre spiritul legilor” spunea că ”unele constituții au drept obiect nemijlocit și scop, gloria statului, iar altele libertatea politică a cetățenilor ”

Noțiunea de constituție:

Constituția este legea fundamentală a unui stat. Abia în Contractul social al lui J.J Rousseau găsim întrebuințată expresia de constituție în sensul de lege fundamentală. Noțiunea de constituție poate fi utilizată cu multiple sensuri de către diversle științe sociale : ca simbol, ca text juridic, ca document istoric, ca fenomen de drept. De asemenea, termenul de constituție este folosit în știinta politică și cea juridică în mod diferit. În știința politică prin constituție se întelege un ansamblu de revendicări politice ale societății, menite să pună bazele unui stat de drept. În mod tradițional, constituția ca termen este definită ca un ansamblu de norme juridice care se referă la organizarea și funcționarea statului și a autorităților sale, la modul de relaționare a acestor instituții, precum și la instituirea și garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. O constituție e un sistem, frecvent codificat într-un document scris, care indică regulile și principiile care guvernează o organizație. În cazul națiunilor, acest termen se referă specific la oconstituție națională, care definește principiile politice fundamentale a statului și descrie puterile și obligațiile guvernului respectiv. Majoritatea constituțiilor naționale stabilesc drepturile și datoriile principale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. Anterior evoluției constituțiilor naționale codificate, termenul constituție putea fi folosit pentru a descrie orice lege importantă.

Așadar din urma analizei a mai multor sensuri și definiții ale contituției putem observa că toate scot în evidență caracterul contituției de lege cu forță juridică supremă și lege care conține reguli cu privire la organizarea și funcționarea puterii de stat.

1. D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, ed.C.H.Beck, București 2007, p.358-387; 623-699

2. T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol 1, ed. Lumina Lex, București ,1998, p. 42-80;359-407

3. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, ed.C.H.Beck, București 2008, p. 39-109

4. M.Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagocică, 1974

5. I.Muraru, E.S.Tănăsescu, M.Constantinescu, M.Enache, Gh.Iancu, Interpretarea constituției. Doctrină și practică, Ed.Lumina Lex, București 2002, p. 3-135; 246-265

6. J.J Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Ed. Nemira, București, 2008, p. 111-165