Timpul de Lucru în UE

Timpul de lucru, este un factor foarte important in ecuatia competitivitatii economice si un factor de controverse in Uniunea Europeana, atat intre statele membre, cat si in raport cu lumea exterioara. Politica timpului de lucru este privita ca fiind unul din elementele importante pentru asigurarea unui echilibru mai bun munca-viata pentru toti muncitorii, cu un real progres in ceea ce priveste egalitatea intre barbate si femei.

Prin timp de lucru se intelege durata stabilita, dintr-o zi sau saptamana, in care este obligatorie efectuarea muncii in cadrul contractului individual de munca. In conformitate cu dispozitiile Curtii de Justiti, elementele caracteristice ale conceptului de “timp de lucru” constau din obligatia de a fi prezent fizic, in locul stabilitit de angajator si de a ramane la dispozitia acestuia in vederea prestarii fara intarziere a unor servicii, daca este necesar.

Negocierea contractelor colective de munca joaca un rol important in determinarea duratei timpului de lucru in cele mai multe tari ale Uniunii Europene, chiar daca intr-o masura mai mica in unele din statel “noi” membre ale uniunii. Cu toate aceastea natura acestui rol difera mult de la o tara la alta, cu diferite niveluri de negociere, cu parti participante diferite si plaja de negociere foarte variabila. Mai mult, importanta negocierilor difera foarte mult intre diferite sectoare ale economiei, precum si intre grupuri de muncitori. De asemenea, variaza si relatia dintre negociere si reglementarea privind timpul de lucru din diferite tari. Continuand tendinta din ultimii ani, flexibilitatea timpului de lucru a fost o tema mai importanta decat durata acestuia in sine, in multe tari, cu acorduri care s-au concentrat pe idei cum ar fi: “timpul costa bani” ca in industria auto belgiana sau in sectorul energiei electrice din Italia, precum si cu privire la orele suplimentare, ca in sectorul prelucrarii de metale din Belgia si Franta si industria chimica din Italian.

In Directiva 93/104/23.IX.1993, adoptata de Consiliul Europei privind timpul de munca in conditiile liberei concurente, modificata prin Directiva 2000/34/22.VI.2000 a Parlamentului si a Consiliului, se stabileste in art1, paragr.1, prescriptiile minimale de securitate si de sanatate sin in domeniul organizarii timpului de lucru. Art.2 al Directivei arata ca “timpul de munca reprezinta perioada in care lucratorul se afla la munca, la dispozitia angajatorului si in exercitiul activitatii sale sau a functiilor sale, conform legislatiei sau practicilor nationale”.

Potrivit art.3 din Directiva, in cadrul unei perioade de 24 ore, lucratorul trebuie sa beneficieze de un repaus de cel putin 11 ore consecutive, iar dupa 6 ore de munca, lucratorul trebuie sa beneficieze de o pauza. Art.5 al Directivei, prevede ca in cursul unei perioade de sapte zile, lucratorul trebuie sa benericeze de o perioada minima de repaus fara intrerupere de 24ore, la care se adauga perioada zilnica de repaus. In considerearea art.6 din Directiva, durata maxima a saptamanii de lucru trebuie stabilita de statele membre, la o durata medie de 48 de ore, inclusive orele suplimentare.