Fundamente conceptuale

Cap.1 GENEZA EVOLUȚIEI ȘTIINȚEI ADMINISTRAȚIEI.

1.1 Generalități.

Știința administrației a apărut în Europa că o reacție la studiile nord-americane bazate pe eficiență și, deși, integrează elemente ale acestora, ea ajunge să lege această reacție de o veche tradiție europeană a secolului al XVIII-lea, care s-a pierdut după aceea. Lorenz von Stein este autorul uneia din primele lucrări în acest domeniu, intitulată “Teoria administrației”. Prima lucrare reprezentativă apare însă în Franța, la 1845, autor fiind Alexandre-François Vivien, care, alături de Charles-Jean Bonin, sunt întemeietorii științei administrației în Franța.

În Europa primele studii administrative cu caracter universitar sunt organizate în Franța de către Universitatea din Paris în anul 1908, după care, în Belgia, unde prin Decretul regal din 15 mai 1913 se înființează la Universitate “o candidatură” în științele administrative cu doi ani de studii. În cadrul învățământului universitar german și austriac se regăsesc discipline privind științele camerale sau cameraliste (secolul al XVII-lea).

Într-o primă etapă s-a produs o anumită dezorientare și s-a intenționat să se pornească de la aspecte care par astăzi mai puțin importante. Astfel, s-a căutat, la un prim moment, să se construiască o știință care să aibă drept obiect de studiu scopurile administrației.

O abordare a evoluției științei administrației este, în accepțiunea (întemeiată considerăm noi) profesorului Ioan Alexandru, „obsesia modelelor”. Ne vom alinia la această „obsesie”, prezentând succint principalele modele de percepție a administrației publice și a științei administrației, modele ce au marcat începuturile cunoașterii în domeniu.

”Numai fundamentată științific administrația publică va putea să facă față solicitărilor multiple si complexe ale societății contemporane si, în acest context, a principalului său component si beneficiar, cetățeanul.În acest cadru, în doctrină, s-a afirmat că unele activități ale administrației publice sunt cercetate de diferite științe sociale. Dar, aceste științe sociale nu examinează activitatea administrației publice - a statului si a colectivităților locale - în integralitatea sa, ci doar secvențial.

Ca atare, s-a impus cu necesitate știința administrației, adică acea știință socială care cercetează atât structura cât si activitatea autorităților administrației publice si a administrației publice în totalitate, folosind, în acest sens, contribuția tuturor științelor sociale care au ca obiect de cercetare administrația publica”.

Modelul Frederick W. Taylor (1856-1915)

Taylor considera că pentru orice activitate există o metodă de lucru optimă, care poate fi găsită prin analiza postului și studii de „timp și mișcare“. Taylorismul a demonstrat modul în care organizațiile își pot folosi în mod deliberat propriii membri. Acest curent a evidențiat nevoia de control și contabilitate și a ajutat la creșterea intervenției statului și sindicatelor pentru a satisface aceste nevoi.

Modelul propus de Henry Fayol (1841-1925)

Înainte de a deveni un manager de succes și un influent teoretician al administrației, francezul Fayol a fost un bun inginer, care a reușit să reducă riscurile de incendiu în minele de carbuni.

Abordarea lui Fayol în administrație se bazează pe cinci elemente: planificare previzională, organizare, comunicare, coordonare și control, cu accent pe schema organizării (organigrama) - o schemă grafică a organizației, conținând linii ale autorității și responsabilității și modul în care ele se conectează - pe care el a văzut-o ca principalul instrument al managementului. Îmbrățișând conceptul unității de comandă, conform căruia fiecare angajat primește ordine numai de la superiorul său ierarhic.

1.2 Începuturile științei administrației în România.

Știința administrației s-a dezvoltat în paralel și în strânsă conexiune cu dreptul administrativ.

Primul autor român care face referire la obiectul științei administrației și la delimitarea acesteia față de știința dreptului administrativ este, după cum am menționat mai sus, profesorul de drept public Constantin G.Dissescu.

Adevărata școala românească de știință a administrației s-a format în primele decenii ale secolului XX, iar cel care poate fi considerat pionierul acestei școli este elevul și continuatorul lui Constantin Dissescu, respectiv, Profesorul Paul Negulescu, care, în lucrarea sa „Tratat de drept administrativ” subliniază că știința administrației se ocupă cu organizarea diferitelor autorități administrative, cu atribuțiile și modul lor de funcționare în relațiile cu ierarhia. La 30 iunie 1925 profesorul Paul Negulescu înființează fără niciun sprijin oficial sau subvenție din partea statului Institutul de Științe Administrative al României, al cărui conducător a fost până la sfârșitul vieții (1946).

În perioada interbelică, Institutul de Științe Administrative a fost unul dintre cei mai importanți promotori ai ideii de creare și dezvoltare în România a unui învățământ special pentru formarea și perfecționarea resurselor umane din administrația publică și prima instituție românească care a reușit să realizeze acest deziderat social de importanță națională la un nivel de largă recunoaștere europeană. Această acțiune se încadra în curentul european al vremii, în care s-au format reprezentanții de seamă ai Institutului, deveniți apoi activi în spațiul științific mondial al științelor dministrative, mai ales că, în anul 1930, Institutul de Științe Administrative al României a devenit secția națională a Institutului Internațional de Științe Administrative cu sediul, și astăzi, la Bruxelles.

Pe fondul unui curent european ce promova interesul față de crearea unui învățământ pentru administrația publică, a fost creată în țara noastră, în anul 1872, Școala liberă de științe politice și administrative, transformată în anul 1926 în Școala superioară de științe de stat.

La sfârșitul secolului, s-a adăugat, pentru o scurtă perioadă de timp, între anii 1890-1892, Școala de finanțe, condusă de Grigore Cantacuzino. Evoluția instituțională educațională a fost inițiată prin adoptarea Legii administrative din 1936 (Monitorul Oficial nr. 73/1936) care dispunea că în România perfecționarea profesională administrativă se realizează prin institutul de Științe Administrative (Partea a IV-a, Titlul I, Capitolul I).

1. Cezar Manda, Noi tendințe conceptuale în evoluția științei administrației în perioada modernă, Studii de știință și cultură, 2009.

2. I.Vida, Puterea executivă și administrația publică, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București,1994, p.10

3. Jürgen Schwarze, European Administrative Law, Office for official publications of the European Communities Sweet and Maxwell,1992, p.27

4. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol.I, Ediția a IV-a, Institutul de Arte Grafice,,E. Mârvan, București 1934, p.38-72

5. Constantin G.Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ediția a II-a, Ed. Universală, Alcalay Co, București, 1937, p. 19-27

6. Marin Văraru - Tratat de drept administrativ român, Editura Sacec, București, 1923, p. 18-43

7. Erast Diti Tarangul-Tratat de drept administrativ român, Ed. Globul Bucovinei, Cernăuți, 1944. p. 4-56

8. Roland Drago, Science administrative, Paris,1973, p.38 si urm.

9. Ioan Alexandru, op.cit.,p.248

10. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediția a III-a, Editura All Back, București, 2001, p. 82

11. Al. Negoiță, Drept administrativ și stiința administrației, editura Atlas Lex, București, 1993, p.6

12. P.Scutariu, note de curs, 2018-2019,p.9-52.

13. Manuale și sinteze realizate în cadrul USH pentru studenții FDA.