Funcționalism Versus Neofuncționalism

Procesul de integrare europeană este unul complicat ce nu poate fi explicat de o singură teorie, astfel de-a lungul timpului au fost elaborate teorii ca funcţionalismul, neofunctionalismul, federalismul sau interguvernamentalismul şi cea mai recentă guvernarea pe mai multe niveluri.

În cele ce urmează voi încerca să fac o analiză asupra primelor două, respectiv funcţionalismul şi neofunctionalismul, două teorii compexe ce au fost susţinute de pluralişti; pentru aceştia societatea exprimă o multitudine de interese, susţinute de diferite grupări. Ca atare, politica devine, mai mult sau mai puţin, o competiţie între diferite grupuri de interese, în scopul influenţării procesului decizional şi a rezultatelor politicilor, subiectul cererilor concurente fiind statul.

Funcţionalismul a fost considerat cea mai elaborată şi sofisticată încercare din punct de vedere intelectual de a înţelege nu numai dezvoltarea instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora. Teoria funcţionalistă promovează o viziune tehnocrată asupra conducerii societăţii, iar premisele ei se regăsesc în principiul subsidiarităţii (luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean). Aceasta viziune este si cea care a fost de-a lungul timpului subiectul multor critici.

Din punct de vedere istoric, prima teorie este cea a funcţionalismului, după ea inspirându-se neofunctionalismul. Interesant este faptul că bazele funcţionalismului sunt puse de un gânditor britanic de origine română, David Mitrany. Acest autor nu a fost încă suficient de bine pus în valoare în România. Chiar dacă scrierile sale în limba romană nu sunt foarte

numeroase, temele de politică românească revin constant în operă sa. Influenţa sa

asupra felului în care s-au dezvoltat ulterior teoriile integrării europene este enormă şi

totuşi în România de astăzi, nimeni nu se revendică de la funcţionalismul lui Mitrany.

Deşi funcţionalismul a fost considerat cel mai important curent născut în secolul al XX-lea, el nu este totuşi infailibil şi nu toate ideile sale rezistă unei analize critice atente. Cheia înţelegerii funcţionalismului este faptul că acest curent, deşi oferă o explicaţie privind apariţia şi evoluţia instituţiilor internaţionale, încearcă în principal să ofere un cadru pentru depăşirea conflictelor şi, respectiv, realizarea păcii. Funcţionalismul a apărut în anii‚ ’40, ca reacţie la abordările specifice perioadei şi care aveau în prim-plan statul. Mitrany, a surprins prin faptul că a depăşit criticile aduse acestor abordări, considerate de cei mai mulţi ca fiind mult prea radicale, argumentând, în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient de radicale. El a arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau fundament în doctrina suveranităţii statului deşi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei. Această teorie a primit şi critici, şi anume că a aduce o abordare tehnică pentru fenomenul cooperării, nefiind una politică; toate deciziile luate de guverne sunt politice iar din această cauză problemele luate de guverne nu vor fi rezolvate într-un mod funcţional. O altă critică se referă la faptul că funcţionalismul este limitat la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile bunăstării.

Neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic către un altul, şi că guvernele naţionale se află în situaţia de a nu putea rezista în faţa presiunilor generate de procesul integrării. În acest caz, atât actorii supranaţionali, cât şi cei naţionali, au o influenţă considerabilă.

Neofuncţionalismul încerca să explice cum şi de ce statele membre, fără vreo constrângere au acţionat în comun, alături de vecinii lor, acceptând să-şi piardă anumite atribute ale suveranităţii, dar in acest mod au dobândit noi modalităţi de rezolvare a conflictelor dintre ele.

Pe scurt, neofuncţionaliştii considerau că, o dată ce guvernele naţionale fac primul pas în direcţia integrării, procesul se va auto-întreţine şi conduce guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat iniţial. Eventual, un asemenea proces poate duce, în cele din urmă, la formarea unui stat federal european. Pentru această teorie esenţială este extinderea.

După mai multe decenii de la formularea teoriei neofunctionaliste, în contextul extinderii, Uniunea Europeană nu s-a transformat într-o federaţie, ea fiind o entitate politică, socială şi economică, considerată a fi o construcţie sui generis, fiind o confederaţie de state, adică o uniune înfiinţată pe baza unui acord internaţional pentru a rezolva probleme că apărarea, afacerile externe sau monedă unică, deşi de-a lungul timpului au existat tendinţe federaliste pentru Europa.