Diviziunea muncii

Sociologia lui Durkheim, privita dintr-o perspectiva contemporana este o morala cu valente sociologice, pentru ca agentul moralizator al omului, ca fiinta sociala este societatea. Durkheim considera societatea ca producatoare a regulii sociale, ca fundament al moralei. Diviziunea muncii sociale este vazuta in aceasta lucrare ca un fenomen fundamental pentru destinul societatii in ansamblu, nu doar pentru latura sa economica.

In prima parte a cartii autorul spune ca societatile parcurg in dezvoltarea lor istorica doua momente semnificative din punct de vedere al constiintei sociale.

Inceputul, care reprezinta faza primordiala asociata unei prezente si dezvoltari masive a constiintei comune a membrilor societatii. Constiinta comuna este ansamblul similitudinilor sociale, suma sentimentelor asemanatoare care se manifesta in constiintele individuale, care determina la randul ei o solidaritate mecanica specifica societatilor simple, arhaice.

Pe masura ce evolueaza, societatile se confrunta cu fenomenul cresterii gradului de diferentiere sau individualizare. Constiinta comuna incepe sa-si piarda din importanta si astfel apare constiinta individuala, prin care oamenii se deosebesc intre ei. Aceasta din urma genereaza o solidaritate organica, raspandita in cadrul societatilor moderne.

In mod cert nu exista societati care sa functioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate (mecanica sau organica) insa ele tind spre unul din acestea.

Durkheim face distinctia intre omul social sau omul etnic si omul mediu. Omul social nu poate fi decat omul moral, in timp ce omul mediu este omul banal, comun, cel supus greselilor si defectelor.

Diviziunea muncii este sursa solidaritatii sociale. Comte a fost cel care a mentionat primul faptul ca diviziunea muncii nu este doar un fenomen economic, ci este un element principal in solidaritatea sociala.

Diviziunea muncii sociale are un caracter moral pentru ca necesitatile impuse de solidaritatea sociala sunt nevoi morale.

Dreptul este cel mai vizibil simbol al solidaritatii sociale. Acesta reprezinta organizarea vietii sociale in cea mai exacta si precisa forma. Se pot clasifica diferitele sisteme de reguli juridice pentru a vedea care tip de solidaritate sociala le corespunde.

Exista doua tipuri de sanctiuni juridice: sanctiuni represive (ele au ca obiect al atinge pe agent in viata sau in libertatea sa, a-l priva de ceva de care se bucura si sunt caracteristice dreptului penal) si sanctiuni restitutive (consta intr-o repunere a lucrurilor la locul lor si sunt caracteristice dreptului civil, comercial, procedural, administrativ si constitutional).

Durkheim arata cum sanctiunile represive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate mecanica. Regulile penale exprima conditiile esentiale ale vietii colective pentru orice tip de societate. Sanctiunile penale demonstreaza rezistenta sentimentului colectiv la o anumita crima, un act fiind criminal atunci cand ofenseaza starile puternice si definite ale constiintei colective. Toate crimele decurg direct sau indirect din constiinta colectiva.

In opozitie cu sanctiunile represive, cele restitutive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate organica. Dreptul restitutiv corespunde unei solidaritati negative, care consta in raporturi intre un lucru si o persoana, dar si intre doua persoane. Aceste raporturi negative sau de abtinere nu implica sub nici o forma cooperarea. Raporturile pozitive sau de cooperare deriva in cea mai mare parte din diviziunea muncii sociale si nu din constiinta colectiva.

Durkheim explica dualitatea fiintei umane in felul urmator: in fiecare din noi exista doua constiinte - una continand stari personale, reprezentand personalitatea individuala si alta continand stari comune tuturor indivizilor, simbolizand societatea.

Deci, in societatile in care dreptul penal este foarte raspandit, morala comuna este foarte intinsa, fiind o multime de practici colective care stau sub protectia opiniei publice. In schimb, unde dreptul restitutiv este foarte dezvoltat, exista pentru fiecare profesie o morala profesionala.

Indatoririle permanente ale indivizilor deriva din natura scopului ales; ei indeplinesc functii familiale sau sociale si astfel au o serie de obligatii de la care nu se pot abate.

Chiar daca Spencer nu a inteles natura solidaritatii sociale si nici functiile diviziunii muncii sociale, Durkheim sustine ca indiferent de avantajele sale economice, functia diviziunii muncii este in primul rand morala. Altruismul este - contrar opiniei lui Spencer care il vede ca un ornament agreabil al vietii noastre sociale - principalul fundament al vietii sociale.

In cea de-a doua parte a lucrarii, Durkheim explica cauzele diviziunii muncii sociale.

Diviziunea muncii sociale este direct proportionala cu densitatea morala a societatii, iar aceasta din urma creste o data cu cresterea densitatii fizice.

Cresterea densitatii sociale poate aparea in trei moduri:

-1] marirea concentratiei spatiale a oamenilor;

-2] formarea si dezvoltarea oraselor;

-3] cresterea numarului si eficientei modalitatilor de comunicare.

Chiar daca societatile pot creste in volum (marime absoluta), ele nu cresc neaparat in densitate. O societate care se mareste, dar numarul contactelelor sociale nu creste, poate ramane segmentara, si nu evolueaza intr-o diviziune a muncii. Oamenii isi diferentiaza specialitatile in scopul de a diminua competitia si pentru a coexista. Diviziunea muncii sociale diferentiaza pentru a uni si pentru a aduce oamenii mai aproape.

In societatile simple, arhaice, oamenii se pot inlocui usor unii pe altii in munca lor. Comte si Spencer sunt de parere ca in societatile dezvoltate este tot mai greu pentru membrii acestora sa se substituie unii pe altii in sarcini. Durkheim are o opinie contrara acestora, spunand ca fenomenul substituirii este observabil chiar si la cele mai inalte nivele ale unei societati dezvoltate. Orice membru al societatii trebuie sa fie pregatit oricand sa faca altceva decat a facut pana la un moment dat. Civilizatia, ca intensificare a vietii sociale este doar un efect si nu o cauza a diviziunii muncii. In partea a treia a Diviziunii muncii sociale, Durkheim pune baza formelor anormale ale diviziunii muncii:

A.] Diviziunea muncii anomice

B.] Diviziunea muncii prin constrangere