Delicvența Juvenilă

Capitolul I Delicvenţa juvenilă – concept, noţiune

Ţara noastră după evenimentele din decembrie 1989, a cunoscut o serie de transformări atât în ceea ce priveşte viaţa politică şi economică, cât mai ales sub aspect social şi juridic. Tranziţia de la sistemul totalitar la un sistem caracterizat de liberalism democratic a dus la proliferarea unor fenomene cu efecte negative asupra societăţii: contrabanda cu arme şi droguri, prostituţia, traficul cu copii şi tineri adulţi, consumul de droguri, criminalitatea. Criminalitatea, ca noţiune generală, a suferit o împarţire a conţinutului ei în două sfere mai operaţionale în cercetarea ştiintifică: delicvenţa juvenilă şi criminalitatea adultă.

Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ cuprinde două noţiuni distincte, care trebuie precizate, şi anume conceptul de „delicvenţă“ şi cel „juvenil“. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt foloşiti adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.

Termenul de „delicvenţă juvenilă“ nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, considerându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ este sinonim în anumite limbi cum sunt italiana, germana şi franceza, cu noţiunea de „criminalitate juvenilă“: criminalita giovanile, criminalité juvénile, jugend kriminalitat. Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea accepţia de „a greşi“, „a scapa din vedere“, „a lipsi“, în timp ce prin „crimen“ se înţelegea „crima“ la care se asociau semnificaţiile de „acuzare“, „imputare“, „pricină a unui rău“.

Totodată, conceptul de „delicvenţă“ nu este sinonim, deci nu se confundă cu cel de „devianţă”, sfera acestuia fiind mai largă şi cuprinzând ca formă particulară noţiunea de „delicvenţă“. Astfel devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. Delincvenţa juvenilă este una din formele devianţei, cu mari implicaţii pentru individ şi colectivitate, comportamentul deviant referindu-se la forme de conduită care se depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statuturi sociale bine definite în respectiva cultură. Derivat din latinescul delinquere şi juvenis, delincvenţa juvenilă un concept juridic, care desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori şi, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulţi, constituind un fenomen social complex şi grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar şi pentru destinul ulterior al tânarului.

Definirea delicvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delicventului minor, ajungându-se la conturarea unui profil psihologic, definit prin: înclinaţie către agresivitate, instabilitate emoţională, inadaptare socială, duplicitatea conduitei, dezechilibru existenţial.

Delicvenţa juvenilă poate fi definită şi ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt încă văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.

Fenomenul delicvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagocic, criminalistic, juridic, etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical), tineri inadaptaţi (termen sociologic), „copii problemă” (termen psiho-pedagogic), minori delicvenţi (termen juridic). Toţi aceşti termeni se referă la minori, care, într-un fel sau altul au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice valabile pentru comunitatea în care trăiesc.

În vederea combaterii acestui fenomen se impune un studiu cât mai complex cu privire la factorii şi cauzele care determină comportamantul infracţional al minorului, care sunt infracţiunile săvârşite de aceştia şi pedepsele aplicabile în ţara noastră şi nu în ultimul rând ce modalităţi de contracarare a acestui „flagel” pot fi adoptate de societatea noastră, cum putem lupta împotriva delicvenţei juvenile, referatul în cauză propunându-şi doar să puncteze câteva din aceste elemente.

Capitolul II Factorii implicaţi în determinarea

comportamentului infracţional al minorului

Studiul delincvenţei juvenile solicită o evaluare complexă a interacţiunii între toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în situaţii de criză. Eşecul unităţii familiale antrenează un eşec al educaţiei morale. De aceea, totalitatea manifestărilor comportamentale ale copilului depind, în cea mai mare măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei. Consecinţele negative în planul formării personalităţii minorului depind şi de stilul educativ al părinţilor, atunci când el se caracterizează prin indiferenţă sau abuz de autoritate ori printr-un răsfăţ excesiv.

Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori externi, sociali şi factori interni, individuali, de personalitate.

2.1. Influenţa factorilor individuali

Aceştia ţin de capacitatea personală a fiecarui minor de a reacţiona, adică de resursele personale, de bogaţia şi calitatea "schemelor de adaptare"; astfel, unii au un potenţial mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdicţiilor, de toleranţă la frustrare), iar alţii unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranţi, mai putin permisivi în raportul cu ceilalţi), în general, aceşti factori individuali pot fi:

a. Ereditatea. Factorii ereditari (sau predispozanţi) acţionează indirect, prin intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potenţialităţi ereditare. Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea (infracţiunea) ca atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează apariţia ei, dintre care amintim coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa simţului moral.

b. Factorii fizici. Unii psihologi şi criminologi susţin că infractorii minori ar fi inferiori celorlalţi copii de aceeaşi vârstă din punct de vedere fizic: înălţime şi greutate, dar cercetările cazuistice nu au confirmat.

Facultatea de drept Bogdan Voda