Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spatiului.
Procesul comunicării poate fi definit prin mai multe caracteristici: scopul comunicării este de a transmite mesaje; intenţia transmiţătorului poate fi transmisă prin gesturi sau expresii ale limbajului corpului; reprezintă un proces liniar, circular sau interactiv; dimensiuni active sau reactive; sursă de coeziune sau conflict.
Comunicarea politică are mai multe dimensiuni : este o unealtă tehnică, reprezentând metodele folosite de diferite grupuri sau indivizi ce pun în evidenţă diferenţele lor sau unitatea dintre ei.
Comunicarea strategică, după spusele lui Pippa Norris , implică un plan coordonat ce impune obiectivele, identifică publicul ţintă, stabileşte punctele slabe ale planului de atac, stabileşte prioritatea resurselor organizaţionale si financiare şi pune în evidenţă baza de la care porneşte campania operaţională. Este o formă de degradare politică, persuasiunea devenind un organ regulat al guvernului, susţine Walter Lippmann. Reprezintă expresia folosirii la nivel simbolic al politicii, comunicarea fiind o nouă formă de dominare politică.
Comunicarea este asociată unui management strategic şi de aici provine un capital intangibil numit “capital al comunicării strategice”, cu trei principii de bază:
- avantajul competitiv durabil derivă din realizarea produselor şi serviciilor conform cerinţelor pieţei, de unde procesul de afaceri capătă o calitate superioară:
- realizarea procesului de afaceri este rezultatul direct al celor implicaţi în realizarea lui: angajaţi, manageri, furnizori, clienţi etc. Ei oferă organizaţiei un capital individual (experienţă, pregătire) şi formează şi relaţiile cu alte organizaţii:
- comunicarea strategică constituie un motor pentru a crea, conduce şi disemina excelenţa organizaţională în realizarea produselor/serviciilor, a procesului de afaceri şi gestionarea capitalului uman.
Comunicarea strategică într-o organizaţie reprezintă modalitatea prin care aceasta integrează comunicarea în sfera problemelor de afaceri. Sporeşte capacitatea angajaţilor de a participa la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. Se creează o relaţie în care managementul găseşte credibilitate mai mare între angajaţi. Această deschidere contribuie la asigurarea satisfacţiei la locul de muncă, la îmbunătăţirea modelului de a recepta comunicarea şi de a îmbunătăţi atitudini şi capacitate.
Influenţa strategică există sub diverse aspecte cum ar fi propagandă, operaţiuni psihologice sau informaţionale, jocuri de influenţă, politici sociale,susţinere politică, etc.
În Statele Unite ale Americii, Al Doilea Război Mondial a reprezentat baza influenţei de tip strategic. Deşi nu este la vedere, propaganda există peste tot, făcând parte din majoritatea strategiilor sau proiectelor statului. Influenţa strategică este clădită în aşa fel încât să influenţeze comportamentul şi gândirea populaţiei şi să le intoarcă acţiunile în favoarea guvernului. Pentru a implementa aceste planuri strategice, guvernul s-a folosit de resursele umane, diplomaţia publică, sau de media.
Făcând o analiză cronologică, în 1941 colonelul William Donovan a ordonat ca Statele Unite să preia modelul britanic ce presupunea îmbinarea cu success a unor elemente precum sabotajul, inteligenţa, psihologia de război si altele. Rossevelt s-a arătat interest de idee şi a devenit prim susţinător. Astfel, el l-a numit pe Donovan director al departamentului de Coordonare a Informaţiilor (COI), departamentul având o secţiunie specială dedicată tehnicilor de sabotaj.
Cu un an după, preşedintele Rossevelt dizolvă departamentul , împărţindu-i atribuţiile în două către Biroul de Informare pe problem de Război (OWI) şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS) ce se ocupa strict de operaţiunile Speciale. Astfel, Preşedintele vroia o mai bună coordonare a operaţiunilor în condiţiile în care deja existau numeroase agenţii ce se ocupau cu propaganda, în acelaşi timp acesta dorind să şi înlocuiască propaganda din timpul războiul de influenţă strategic sau operaţiunile speciale.
În 1983, Preşedintele Reagan formează un grup special pentru a orchestra strategiile de influenţă format din Secretarul de Stat, Secretaru Apărării, Directorul Agenţiei de Informare al Statelor Unite , Directorul Agenţiei de Dezvoltare Internaţională şi asistentul Preşedintelui pentru Comunicaţii. Acestora le revine misiunea de a organiza, plănui şi coordona operaţiunile strategice.
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Preşedintele Eisenhower afirmă următoarele:
“În acest război, care a fost total în adevăratul sens al cuvântului, am văzut multe schimbări mari în ştiinţele militare. Îmi pare că nu în ultimul rând acestea au reprezentat progresul războiului psihologic, fiind o armă specifică şi eficientă Sunt convins de consumul de bani şi mână de lucru ce vin în opoziţie cu faptele scrise sau vorbite au reprezentat o contribuţie importantă. Fără îndoială, războiul psihologic s-a dovedit a fi pus la locul de cinste potrivit în arsenalul nostru militar,, (Benjamin R. Rose, Presidentially Mandated Strategic Psychological Warfare Policy Coordination Under Truman and Eisenhower: The Psychological Strategy Board and the Operations Coordinating Board (Harrisonburg, VA: James Madison University, 1999), 10-11. )
Universitatea Bucureşti
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Domeniu: Sociologie
Specializarea: Managementul Resurselor Umane şi Marketing
An 3, grupa 3
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
