Gândirea și pasiunea

Omul pasionat, prada unei dorinte exclusive, este incapabil sa ia in considerare totalitatea dorintelor sale. indragostitul nu se gandeste decat la iubita sa, avarul la banii lui, ambitiosul la gloria sa. Toti isi sacrifica pe altarul unei dorinte atotputernice celelalte aspiratii. indragostitul isi uita ambitiile, avarul isi uita dragostea...

Obsesia lor ii face indiferenti fata de restul lumii: ,,O singura fiinta va lipseste si totul este pustiu."

Astfel ca, in aparenta, nimic nu seamana mai mult cu decizia si fermitatea unui suflet puternic decat exclusivismul unei pasiuni. in ambele cazuri, toata atentia unei fiinte se focalizeaza asupra unui singur scop, caruia ii consacra toate gandurile sale. Similitudinea nu este totusi decat exterioara: cel care o traieste stie in mod confuz ca pasiunea sa este patrunsa de regrete si remuscari. Alcoolicul, care isi sacrifica sanatatea si fericirea celor apropiati lui, dorintei nemoderate de a bea, se imbata fara bucurie. Se simte dependent, neputincios. La fel, daca realizarea proiectelor sale constituie pentru omul de actiune o reusita, satisfacerea pasiunii sale nu exclude in constiinta fiintei pe care o aserveste un sentiment de esec. si exemplul Fedrei, care este ,,dezgustata de pasiunea ei", ne arata ca pasiunea poate deveni chiar in ochii victimei un obiect de dezgust. Emblema a neputintei noastre, pasiunea este in acelasi timp un simptom al ignorantei. Pe de o parte, intr-adevar, pasionatul se contesta pe sine insusi, face dovada partialitatii deoarece el sacrifica, ca un omagiu adus pasiunii sale, dorintei care, desi sunt mai putin intense decat aceasta, nu sunt mai putin profunde. si el se inseala inca o data atunci cand impodobeste obiectul pasiunii sale cu calitati cu care acesta nu le poseda pentru a-l putea sustrage criticii sale si, mai mult, pentru a-l sustrage criticii celuilalt.

Dragostea furnizeaza aici cel mai bun exemplu a-l idealizarii iluzorii: ,,Sa iubim, scrie Freud, obiectul (pasiunii) pentru perfectiunile pe care le-am dori propriului eu (...) Critica tace: tot ceea ce face si pretinde obiectul este ireprosabil. Vocea constiintei inceteaza sa intervina (...): obiectul a luat locul a ceea ce era idealul eu-lui." Astfel se explica tendinta de umilire, estomparea in fata persoanei iubite care se arata in toate stadiile amoroase, si batjocura lui Schopenhauer, care evoca cu ironie ,,acele casatorii din dragoste intre indivizi complet eterogeni in ceea ce priveste inteligenta: de exemplu, el - grosolan, robust si mediocru; ea - de o mare delicatete a sentimentelor, cultivata, sensibila la frumos etc.; sau el - om de geniu, savant si ea - o gasca."

Dupa toate aparentele, este zadarnic visul lui Sartre referitor la ,,un tratat despre pasiuni, care s-ar inspira din aceasta realitate atat de simpla si atat de profund ignorata (...): daca iubim o femeie, o facem pentru ca este demna de a fi iubita."

Caci, chiar admitand ca femeia pe care o iubim este dotata cu calitati intr-adevar demne de a fi iubite, putem sa ne intrebam daca nu cumva calitatile sunt cele pe care le iubim mai mult decat ea. Eroarea pasionala, in acest sens, nu se indreapta atat asupra calitatilor obiectului, cat asupra obiectului insusi. Poate, intr-adevar, suntem incapabili sa iubim pe cineva in particular: ,,Acela, scrie Pascal, care iubeste pe cineva din cauza frumusetii lui, il iubeste oare? Nu; caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu, caci imi pot pierde aceste calitati fara a ma pierde pe mine insumi (...) Nu iubim, deci, niciodata pe cineva, ci numai calitatile."

Sa ne imaginam, de exemplu, doua persoane atrase una de cealalta. Fiecare apreciaza la celalalt frumusetea, inteligenta si bunatatea - calitati care sunt impartasite de multe alte persoane! Astfel, povestea lor de dragoste se datoreaza unei intamplari fericite si nu, dupa cum ar vrea ei sa creada, faptului ca erau ,,destinati unul celuilalt." Mai bine decat oricine, Camus a dezvaluit acest adevar prozaic: Meursault ii raspunde Mariei, care il intreaba daca ar fi acceptat o cerere in casatorie din partea altei femei de care ar fi fost legat in acelasi fel: ,,Bineinteles".

Ar fi posibil si placut sa prelungim la infinit lista greselilor comise de catre pasionat si sa acumulam exemplele in asa fel incat cititorul sa fie obligat sa gandeasca impreuna cu Alquie ca ,,tendinta pasionala este iluzorie si ca pasiunile noastre nu sunt decat erorile noastre." Astfel am putea sa ne intrebam cate idile taranesti s-ar fi sfarsit intr-un infern domestic... O alta intrebare ni se pare totusi mai urgenta: ,,Este adevarat ca sub imperiul pasiunii actionam contra ratiunii?"