Viața și opera lui Paulin de Nola

Sfântul părinte Paulin( Meropius Pontius Paulin) s-a născut la Bordeaux, în jurul anului 353, dintr-o familie din înalta aristocraţie romană, proprietară de terenuri întinse în Galia, în Campania şi în Spania. A primit o educaţie rafinată în anturajul lui Ausonius, cel mai cunoscut orator al acelei vremi şi a excelat atât de mult în arta poetică încât este cinstit drept unul dintre cei mai mari poeţi ai creştinătăţii latine. Abia ajunsese la vârsta adultă că i-au şi fost încredinţate înalte sarcini politice: a devenit membru al Senatului- numit fiind de ȋmpăratul Gratian, a primit demnitatea de consul şi chiar sarcina de guvernator al Campaniei (379-380).

In 381 a avut primele contacte cu Nola și cu istoria martiriului Sf. Felix. Foarte tulburat, Paulin renunță la demnitatea de guvernator sip e drumul de Milano, ȋn 384 ȋl cunoaşte pe Sf. Ambrozie care l-a ȋntărit ȋn credința creştină şi l-a ȋncurajat să ȋmbrățișeze viața evanghelică.

Instalat pentru ceva timp în Spania cu afaceri, s-a căsătorit cu bogata matroană Therasia, apoi reveni să se stabilească pe pământurile regiunii Acquitaine, împărţindu-şi timpul între administrarea afacerilor sale si activităţile literare. Întâlnirea cu Sfântul Victriciu de la Rouen şi cu Sfântul Martin de Tours (un episcope cu puteri taumaturgice) care îl vindecă de o boală la ochi, precum şi un pelerinaj la mormântul Sfântului Felix la Nola, în Campania, dar mai ales influenţa salutară a lui Delfin, Episcop al oraşului Bordeaux, îl făcură să conştientizeze zădărnicia vieţii sale mondene şi să se îndrepte către Dumnezeu. După ce este botezat de Crăciun în anul 389 de către Delfin, Paulin a început de îndată să ducă o viaţă ascetică şi să se îndepărteze de bunurile acestei lumi.

Retragandu-se în Spania pentru patru ani, in satul natal al sotiei sale, a fost hirotonit preot împotriva propriei voinţe de episcopul Lampius al Barcelonei, în virtutea presiunilor poporului care îi admira virtuţile (393), chiar ȋntr-o zi de Crăciun. În timpul acestei şederi, pierderea fiului său nou-născut, Celso,( la opt zile de la naştere) îi spori şi mai adânc credinţa şi renunţarea sa la lume şi începu să îşi vândă averea pentru a câştiga bunurile cereşti: “Cu ajutorul bogăţiilor mele, scrie el, am cumpărat dreptul de a-mi purta crucea; cu toate bunurile mele pământeşti am plătit nădejdea cerului ; căci nădejdea şi credinţa valorează mai mult decât bogăţiile trupului”.

Intorcându-se în Aquitaine, îşi eliberă sclavii, dădu săracilor recoltele din hambare iar banii obţinuţi din vânzarea pământurilor şi caselor sale îi folosi pentru a răscumpăra prizonieri şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Aici l-a regăsit pe maestrul sau, Ausoniu și l-a cunoscut pe tȃnarul avocet Sulpicius Severus, carierist de profesie. Filozoful Giovio şi proprietarul Gasidio completau cercul lui de buni prieteni.

Din Aquitaine s-a dus la Milano unde îl întâlni pe Sfântul Ambrozie , pe care îl considera ca un părinte spiritual, apoi la Roma, unde admiraţia pe care mulţi i-o purtau pentru încreştinarea lui atrase invidie din partea unor înalte feţe preoţeşti, însuşi Papa primindu-l cu răceala. Dintre membrii aristocraţiei, cei rămaşi păgâni îi considerau această viaţă în pocăinţă drept o extravaganţă, reproşând lui Paulin faptul de a fi lipsit Statul de serviciile sale. În timp ce Sfântul era criticat de toţi oamenii epocii, el era lăudat de oamenii lui Dumnezeu : Sfântul Martin spunea despre el că era aproape singurul om din lume care să pună în aplicare toate preceptele evanghelice, iar Sfântul Ieronim îi scrise pentru a-i da sfaturi despre viaţa ascetică.

Sfântul Paulin s-a retras la Nola, în Campania (o regiune din Italia de sud, învecinată cu Marea Tireniană; numele său provine din latină- Campania felix-„pământul norocos”), unde organiză o comunitate de asceţi, pe lângă ospiciul pe care îl construise pentru pelerinii săraci cu ocazia primului său pelerinaj. Soţia sa, cu care de când se convertise trăia ca frate şi soră, se instală în apropiere, ajutându-l în toate actele sale de milostenie. Lepădat de toate bunurile sale, purta un ciliciu de pocăinţă -

o haină de sac presărată cu cenuşă - din păr de cămilă, mânca la căderea serii o bucată de pâine cu ierburi şi legume într-un vas de lut, dedându-se cu punctualitate rugăciunilor şi imnurilor, fie noapte fie zi.