Timp și eshatologie la părintii greci - Ioannis E. Anastasiou

În momentul în care Apostolii creştinismului au părăsit Palestina pentru a predica Evanghelia, ei au trebuit să facă faţă nu numai unei lumi care se exprima într-o limbă diferită de a lor, limba greacă, ci şi unei lumi ale cărei mentalitate şi concepte filosofice erau de asemenea diferite şi pe care Apostolii trebuiau să le înţeleagă pentru a le putea vorbi oamenilor şi pentru a se face la rândul lor înţeleşi de aceştia. Printre diferenţele care caracterizau distanţa dintre păgâni şi creştini figurau şi noţiunile referitoare la timp, pe care filosofii greci le supuseseră deja unei munci de reflecţie minuţioase, în aşa fel încât acestea puteau fi adaptate concepţiilor lor despre cosmos şi viaţă.

Noua viziune asupra destinului omenesc, în lumina lui Hristos, nu putea fi exprimată în mod precis şi adecvat în termenii filozofiilor epocii. Se impunea elaborarea unui nou ansamblu conceptual, înainte ca credinţa creştină să poată fi în întregime exprimată şi dezvoltată într-un sistem coerent de propoziţii teologice. Problema nu se referea la o simplă reajustare, ci la schimbarea radicală a obişnuinţelor mentale fundamentale. Filosofia greacă era dominată de ideile de permanenţă şi recurenţă. În ciuda marii diversităţi de curente, se poate totuşi discerne un model comun tuturor sistemelor: este vorba de viziunea unui Cosmos „etern”. Fiecare lucru demn să existe trebuie deja să fi existat efectiv în mod ideal înainte de începuturi, şi nimic nu mai putea fi adăugat acestei plinătăţi desăvârşite. Nici o schimbare de fond nu mai era posibilă şi nici o „noutate” reală nu mai putea surveni vreodată. Întregul, Cosmosul, era perfect şi complet, şi nu mai încăpea loc de îmbunătăţire ori completare. Nu mai putea fi decât o actualizare permanentă a desăvârşirii preexistente. Aristotel afirmă acest lucru cu o totală sinceritate. Ceea ce este „necesar” coincide cu ceea ce este permanent, căci ceea ce „trebuie să existe” nu poate să nu existe. De aceea un lucru este etern, dacă „existenţa” sa este necesară; iar dacă el este etern, „existenţa” sa este necesară. Şi dacă, în consecinţă, „potenţialul” unui lucru este necesar, „potenţialul” său este etern; şi dacă este etern, este şi necesar. Reiese, prin urmare, că „potenţialul” oricărui lucru, dacă acesta este absolut necesar, trebuie să fie ciclic, adică să se întoarcă în permanenţă la sine... Aşadar, într-o mişcare circulară şi într-un „potenţial” ciclic trebuie să se găsească ceea ce este „absolut necesar” (De gen. et corr. II 2, 388 a). Argumentarea este extrem de clară. Dacă există o „raţiune suficientă” pentru ca un lucru să existe („necesitate”), această raţiune trebuie să fie eternă, adică nu poate exista nici o altă raţiune, oricare ar fi ea, pentru care acest lucru să nu fi trebuit să existe „din eternitate”, pentru că altfel raţiunea existenţei sale nu ar fi putut fi „suficientă” sau „necesară”. În consecinţă, „existenţa” este numai „necesară”. Nici o creştere în „existenţă” nu este de conceput. Nimic cu adevărat real nu poate fi „inovat”. Adevărata realitate se află întotdeauna „în spate” („din eternitate”) şi niciodată „în faţă”. Aşadar, Cosmosul este o fiinţă periodică, iar „revoluţiile” cosmice nu vor avea sfârşit. Simbolul suprem al realităţii este exact cercul recurent. Doar cercul este perfect. Evident, într-o asemenea schemă nu mai avea loc şi o „eshatologie” reală. Filozofia greacă era într-adevăr mai curând preocupată de „principiile prime” decât de „lucrurile ultime”. Întreaga concepţie era cu siguranţă fondată pe experienţa astronomică. Mişcările celeste erau, într-adevăr, periodice şi recurente. Întreg cursul rotaţiei se împlinea într-o anumită perioadă de timp („anul”), şi începea apoi o „repetare”, un ciclu sau un nou cerc identic. Nu exista aşadar „pro-gres” în timp, ci doar întoarceri eterne, kyklophoria. Timpul însuşi în această schemă nu era decât o rotaţie, o repetiţie periodică a sa însăşi. Aşa cum afirma şi Platon în Timée, timpul „imită” eternitatea şi se scurge după legile numerelor (38 a,b), ceea ce permite să fie numit „imaginea mobilă a eternităţii” (37 d). Timpul, în sine, este mai degrabă un mod inferior ori redus de existenţă. Această idee a succesiunii periodice de lumi identice pare a fi tradiţională în filozofia greacă.

Mai târziu, această idee a întoarcerilor periodice a fost reluată de stoici. Ei manifestau credinţa în dizolvarea periodică şi „renaşterea” tuturor lucrurilor, παλιγγενεσία, când până şi cel mai mic detaliu urma să fie reprodus. Această întoarcere reprezenta ceea ce stoicii numeau „restaurarea universală”, α̉ποχατάστασις τω̃ν πάντων. Termenul trimitea de asemenea la astronomie. În acest soi de perpetuum mobile cosmic, fiecare existenţă individuală era în mod inevitabil şi tainic implicată în această rotaţie cosmică, în aceste ritmuri cosmice şi în aceste „cursuri astrale” (de care se serveau grecii pentru a numi destinul, ηۢ ειۢμαρμένη, vis positionis astrorum). Universul însuşi era mereu acelaşi din punct de vedere numeric, legile sale erau imuabile şi invariabile, iar lumile care se succedau semănau una cu cealaltă în cele mai mici detalii. Nu se găsea loc pentru istorie în această combinaţie.

Mişcarea ciclică a universului ca existenţă periodică este strâns ataşată convingerii pe care o nutreau grecii cum că universul, cosmosul, este etern, cu alte cuvinte, fără vârstă, fără început, nemuritor, nesfârşit. În strânsă legătură cu problema timpului se află de asemenea problema creaţiei, referitor la care creştinii aveau interpretarea biblică, care era complet diferită de cea oferită de filozofie. Dumnezeu a creat lumea din nimic, adică fără materie preexistentă. Astfel, universul, având un început, va avea şi un sfârşit. El este imperfect; existenţa şi funcţionarea sa depind de Dumnezeu, singurul Care ştie când va veni sfârşitul lumii.

În Noul Testament sunt folosite numeroase expresii pentru desemnarea timpului, iar Oscar Cullmann, în celebra sa carte Hristos şi timpul, expune şi explică toate aceste expresii, dar şi diferenţa dintre noţiunea ciclică şi noţiunea lineară a timpului, între noţiunea greacă pe de o parte, şi concepţia biblică şi dogma creştină, pe de altă parte. Faptul de a se raporta la un „început” şi un „sfârşit”, care nu se întâlnesc unul cu celălalt, face ca pentru creştini trăsătura lineară să fie cea mai bună imagine. În timpul ciclic nu există pentru om nici un mijloc de mântuire, înafara eliberării, cel puţin, de sclavia timpului şi astfel a „evadării” din acesta. În Noul Testament timpul nu este menţionat în mod abstract, ci întotdeauna în relaţie cu istoria mântuirii. Răscumpărarea a fost dată o dată pentru totdeauna, situaţia şi starea omului s-au transformat radical. Învierea Fiului este începutul învierii generale. În Biserică, Hristos cel Întrupat este în permanenţă prezent. În mod evident, tocmai conştiinţa acestei prezenţe constante făcea necesară orientarea către viitor.