Starea de Iluminare la Ioannis Romanides

INTRODUCERE

Pentru creştin, mântuirea începe azi. Viaţa creştinului are perspectiva eternităţii. După documentele de bază ale creştinismului, moartea făpturii umane este nu numai un accident - survenit în urma greşelii celor care au acţionat împotriva firii lor - ci şi o evitare a permanentizării “nefirescului”, adică a consecinţelor “păcatului neascultării”: ”pentru ca nu cumva să-ţi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci”- spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamică din Eden (Facere 3, 22-24). Deci, fără călcarea poruncii, omul ar fi continuat să trăiască în veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vieţii”.

Această explicaţie este urmată în Legea Veche de alte intervenţii ale Domnului: “Iată, Eu astazi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul … viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19).

Totuşi, atitudinea morală pe care o solicită Vechiul Testament este suplimentată în istoria omenirii de intervenţia directă şi personală a lui Dumnezeu, Care ajută neamul omenesc în instaurarea lui pe drumul mântuirii. Căci prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mântuire, pe cel care asigură biruinţa asupra răului. Apostolul Pavel îşi încurajează cititorii anunţându-i că moartea este biruită prin învierea lui Hristos: ”Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”(I Cor. 15, 22). Vieţuirea morală nu mai este suficientă, ci doar vieţuirea “în” Hristos, adică în Cel care asigură nemurirea, acelora care Îl vor urma.

Viaţa cea nouă, viaţa cea bună, cea frumoasă şi adevărată, viaţa trăită în Hristos – rod al strădaniei şi dar al harului – este o viaţă ascunsă în noi, descoperită în lumina iubirii şi a faptelor bune . Iisus Hristos nu Se vede în afară, ci Se trăieşte înăuntru, în suflet, şi prin urmarea vieţii Lui în lume, prin prefacerea noastră în trup şi în suflet nepăcătos, ca şi Hristos .

Adevărata viaţă spirituală este o viaţă nouă, cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt . Nu există viaţă spirituală fără Hristos şi fără Duhul Sfânt. Persoana lui Hristos desparte omenirea în două mari tabere: pe de o parte sunt cei care Îl adoră, Îl iubesc, îl mărturisesc că Domn şi Dumnezeu şi îşi pun toată speranţa în El; pe de altă parte, sunt cei care Îl neagă, Îl hulesc sau pur şi simplu nu-I recunosc existenţa istorică.

Desigur, a urma pe Hristos înseamnă şi a accepta suferinţa şi viaţa pământească, pe lângă moartea trupească. Dar nu numai acestea şi nu doar a le suporta; ci, lăsându-ne pătrunşi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite după Învierea şi Înălţarea Lui la ceruri. Duhul Lui, Care urma să ne înveţe în continuare cum să ne facem capabili să ajungem la iubirea faţă de Dumnezeu şi chiar faţă de vrăjmaşii noştrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotărăşte să pătrundă personal în neputinţele şi suferinţele omeneşti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat în Fiul Său – Răscumpărătorul - ci pentru ca Dumnezeu să Se înrudească cu firea umană, care trăieşte în Hristos alături de cea divină, în mod neschimbat, neamestecat,nedespărţit şi neîmpărţit. Trăirea aceasta în toată perioada vieţuirii lui Iisus pe pământ şi apoi în veşnicie, asigură firii umane puterea pe care ea o avea înainte de păcatul strămoşesc, dar potenţată la maximum, datorită biruinţei Fiului ceresc împotriva răului.

Această lucrare de “răscumpărare” a omului este realizată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizată şi susţinută de Sfânta Treime, în Care iubirea este liantul veşnic şi dătător de viaţă al Celor trei Persoane divine, cât şi al celor create “după chipul şi asemănarea Lor”. Iubirea a fost şi este motorul operei de mântuire a omenirii.

Mantuirea(nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti.Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor,acestea devenind intrinseci inimii noastre,ca cercurile concentrice ale arborelui,cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.

CAPITOLUL I

DESAVARSIREA SI TAINA CRUCII IN BIBLIE SI LA SFINTII PARINTI

Învăţătura biblică şi patristică despre iluminare nu este stoică. După primele etape ale îndumnezeirii (theosis), sau vederii lui Dumnezeu, urcuşul către stările mai înalte de desăvârşire pentru îngeri şi fiinţe umane este nesfârşit. Astfel, îngerii şi oamenii au fost creaţi relativ desăvârşiţi pentru ca să poată deveni veşnic şi nesfârşit mai desăvârşiţi. Aceasta înseamnă că veacurile îngerilor, ca de altfel şi timpul oamenilor, nu vor fi nimicite în ciuda strălucirii slavei lui Dumnezeu, de vreme ce va fi mereu o succesiune de stări de desăvârşire.

Lucrul necesar pentru desăvârşire este răstignirea tuturor dorinţelor şi prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa proprie şi ascultarea necondiţionată de voia lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare este aplicabilă îngerilor înainte de căderea diavolului şi demonilor, de vreme ce după cădere, nu mai există pocăinţă pentru îngerii care au căzut. Pentru fiinţele umane, ascultarea este mijlocul de desăvârşire înainte şi după cădere. Însă ascultarea nu este un scop în sine, pentru ca printr-o atitudine servilă să se poată ajunge la o stare statică de extaz, care ar duce la făurirea permanentă a unei relaţii servile sau egocentriste cu Dumnezeu. În etapele în care este rob sau slugă, omul participă la desăvârşirea lui Dumnezeu prin părtăşia de harul curăţitor, luminător şi îndumnezeitor al Tainei Crucii care curăţeşte patimile şi luminează şi sfinţeşte omul întreg, făcând posibil, prin împreună lucrarea omului (sinergie) ascultarea până la moarte de voia lui Dumnezeu, prin care harul lui Dumnezeu transformă această supunere egocentristă în iubire altruistă şi, prin urmare, omului îi este dăruită îndumnezeirea, devine colaborator şi prieten al lui Dumnezeu, frate şi împreună stăpânitor prin har cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei.