Sfinții Împărați Constantin și Elena

numele adevarat: Flavius Valerius Constantinus) a fost ales co-imparat al partii de vest al Imperiului Roman (cu titlul de Augustus), de catre trupele stationate in provincia Britania, la moartea tatalui sau, Constantius (in anul 306 d.C.), cu toate ca functia nu i se cuvenea. A eliminat violent in anii urmatori pe toti pretendentii de drept ai tronului. In anul 313 d.C., impreuna cu co-imparatul Licinius, a reactualizat, largit si completat la Milano Edictul de toleranta privind legalizarea crestinismului (emis deja in anul 311 de catre co-imparatii Galenius si Licinius). Masura a fost luata din ratiuni de ordin politic (consolidarea Imperiului Roman, avand in vedere expansiunea cu succes a crestinismului in toate provinciile Imperiului). Co-imparatul Maxentius (fiul fostului imparat Maximian) a fost primul care - cu cativa ani inaintea lui Constantin cel Mare - a legalizat biserica crestina. O parte a meritelor lui Maxentius au fost atribuite insa, pe nedrept, lui Constantin cel Mare. Pozitia si faptele lui Constantin cel Mare sunt discutabile. Pe de o parte, a respectat deciziile Edictului de la Milano, a restituit bunurile bisericesti, a numit in functii importante administrative credinciosi crestini, a ajutat material biserica crestina. Pe de alta parte, a pastrat colegiile religioase precrestine romane, a emis monede cu figuri de zei antici, a mentinut in functii de raspundere cadre de alte credinte, si-a pastrat titlul precrestin de Pontifex maximus (Episcop universal