Sfârșitul lumii

Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavirsirea si innoirea. Spre acest tel final se indreapta, pe diferite cai, intreaga creatie.

Atingerea acestui inalt scop sta in strinsa legatura cu Parusia Domnului, cu invierea mortilor si cu judecata universala, evenimente eshatologice abia intrezarite de aghiografii Vechiului Testament, vestite anume de catre Mintuitorul, consemnate pe scurt in cartile Noului Testament, predicate de Sfintii Parinti si formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei credinte, in art. VII, XI si XII din Simbolul niceo-constantinopolitan. Dar nici Sfinta Scriptura, nici Sfinta Traditie nu precizeaza sorocul sau data acestor evenimente. Ele indica doar citeva fapte semnificative care le vor premerge, si aceasta nu pentru a satisface curiozitatea credinciosilor, ci pentru a-I determina sa se pregateasca din vreme pentru intilnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza decesului fizic si sa nu piarda din vedere raspunderea ce-I asteapta la judecata universala. Prin inviere, Sfinta Scriptura intelege readucerea trupului la viata si unirea lui cu sufletul (I Cor. XV 35-50). Invierea se refera numai la trup, deoarece numai el este stricacios si muritor. Sufletul, desi are un inceput este inzestrat cu incoruptibilitate si nemurire, astfel incit isi continua viata de sine si dupa despartirea de trup1. Invatatura Vechiului Testament despre starea sufletelor dupa moarte. In Vechiul Testament, se gasesc putine indicatii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau ca sufletele celor morti se coboara pentru totdeauna in , loc de tristete si resemnare situat intr-o caverna rece si intunecoasa din adincul pamintului (Iov. VII, 9-10; XVI; 22; XXXVIII, 16-17). In aceasta sumbra , in care se aduna pe rind toti pamintenii si unde fiecare se intlneste cu parintii si stramosii sai (Facere XV, 15; Iov XXX, 23; Ps. LXXXXIX, 48), sufletele sint lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps, LXXXVIII, 4-6) si nu mai au putinta sa-L laude si sa-l slujeasca.

Aceasta conceptie pesimista despre soarta fiintei umane nu numai ca nu incuraja pe credinciosi in lupta cu ispitele, dar ii demobiliza in fata suferintei. In plus, ea da loc intrebarii daca nu cumva, datorita pacatului originar, ultimul cuvint apartinea mortii. A privi lucrurile astfel, insemna totodata a admite ca raul este vesnic, ca planul lui Dumnezeu cu privire la menirea credinciosilor a esuat si ca toate nazuintele omenesti spre fericire sint neintemeiate si zadarnice2. Cea mai clara expresie a acestei conceptii se afla in cunoscutele cuvinte al eclesiastului: (1, 2, 15). Invierea mortilor si judecata universala, dupa ...