Secularizare și viață religioasă în Parohia Odăi-Otopeni

Introducere

Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema secularizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă.

Secularizarea reprezintă o transformare a societății în chiar organele ei de bază și este unul dintre numeroasele procese concomitente care produc modificări sociale fundamentale, chiar dacă ea are loc pe căi și în contexte diferite.

Encyclopedia Universalis sintetizează două procese importante ce caracterizează secularizarea: „cel al unei mutații religioase a societății și cel al unei mutații sociale a religiilor.”

Secularizarea este acel proces prin care, de câteva secole, omul modern occidental îşi sustrage influenţei Bisericii propria gândire, propria activitate şi propria viaţă, pentru a-şi afirma propria autonomie. Dar secularizarea poate fi privită şi la nivel macrosocial, căci, nu numai omul ca persoană s-a secularizat, deoarece putem vorbi şi despre o secularizare a lumii în ansamblul ei. Prin lume secularizată înţelegem “o lume desacralizată, care se plasează în orizontul spiritului acestui veac, care îşi trăieşte existenţa, mai degrabă, după moda timpului, decât în spiritul Evangheliei lui Hristos, decât în spiritul adevărului lui Dumnezeu” .

Dintre schimbările secularizatoare deliberate și conștiente putem recunoaște desprinderea de putere a factorilor și organismelor religioase sau trecerea în patrimoniul statului a bunurilor ce aparțin bisericilor sau mănăstirilor.

Conceptul de secularizare este utilizat pentru a desemna de o manieră globală diminuarea importanței religiei pe plan social și acoperă o multitudine de fenomene, printre care: sechestrarea pământurilor sau a altor bunuri deținute de autoritățile religioase, de către deținătorii puterii politice; trecerea de sub controlul religios sub cel secular a numeroase activități și funcții îndeplinite odinioară de religie (separarea Bisericii de Stat); diminuarea cantității de timp, efort și resurse pe care oamenii le dedicau preocupărilor religioase (recesiunea practicii religioase); declinul instituțiilor religioase; înlocuirea perceptelor religioase cu cerințe adaptate criteriilor strict tehnice și înlocuirea treptată a unei conștiințe specific religioase cu o orientare rațională, instrumentală (privatizarea religiei).

Această mişcare, care constituie una din cele mai mari dezvoltări din istoria occidentală, a început în secolul al XIII-lea. Înainte de acel moment se făcea o distincţie clară între două lumi ireconciliabile: lumea lui Dumnezeu şi cea a omului, între religio şi saeculum.

Procesul de secularizare se va accelera în secolul al XVII-lea şi va ajunge la apogeu în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Procesul de secularizare se va constitui ca atitudine mentală şi existenţială bine determinată, iar această realitate va purta numele de secularism. Omul nu numai că se eliberează acum de sub tutela Bisericii pentru a se declara autonom în faţa lui Dumnezeu, dar se şi impune ca absolut, îl neagă pe Dumnezeu şi pretinde să i se substituie. Se crede pe el însuşi ca punct de referinţă al oricărui lucru, ca arbitru al binelui şi răului. Procesul de secularizare provoacă o deplasare a centrului de gravitaţie al vieţii de la Dumnezeu la om.

La început de mileniu, asistăm la o confruntare acerbă între două concepţii despre lume, cu influenţe considerabile pentru viitorul omului contemporan şi al societăţii în care trăim.

Mai întâi este vorba despre o concepţie autonomă despre lume, care s-a manifestat cu intensitate deosebită începând cu secolul al XVIII-lea, cunoscut ca secolul luminilor, care a eliminat pe Dumnezeu din creaţia văzută, pentru a-L izola într-o transcendenţă inaccesibilă. La originea acestei concepţii deiste şi autonome despre lume se află o gravă eroare a teologiei creştine raţionaliste care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie, după cum arăta Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1991). Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu a fost necesar numai ca să creeze lumea, fiindcă după aceea, în virtutea unor cauze secunde imanente, separate de cauza lor primă transcendentă, lumea funcţionează ca o maşină, în mod independent şi autonom de Dumnezeu . Pe această cale, omul, care a luat locul lui Dumnezeu pe pământ a dobândit o putere tehnologică fără egal în istoria omenirii, dar şi-a pierdut puterea spirituală, devenind prizonierul patimilor din propria fiinţă .

Procesul de secularizare i-a permis omului contemporan să dobândească victorii ştiinţifice neaşteptate, dar acest om este trist fiindcă trăieşte cu sentimentul vidului spiritual provocat de absenta lui Dumnezeu. Aceasta este concepţia despre lume şi cultură care predomină in noile structuri europene şi care tinde să marginalizeze religia.

A doua concepţie despre lume este specifică teologiei noastre ortodoxe şi afirmă atât transcendența lui Dumnezeu față de lume, cât şi prezenţa Sa imanentă în lume. Dumnezeu este transcendent faţă de lume după fiinţa Sa necreată, dar este prezent în lume prin energiile Sale necreate .