Rugăciunea în Tradiția Isihastă

Isihasmul este un curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele Athos, potrivit căruia țelul vieții spirituale este să unească mintea cu inima, „Lăcașul lui Dumnezeu”, unire care se realizează „coborând”, prin intermediul respirației, mintea în inimă (< fr. hésychasme).

În ţările ro¬mâne isihasmul şi spiritualitatea filocalică în general s-a introdus încă din secolul XIV şi a rămas o realitate ne¬întreruptă în tot timpul următor, ca şi în Athos, dato¬rită unei anumite existenţe de sine stătătoare pe care au putut-o păstra aceste ţări şi datorită legăturilor lor strînse cu muntele Athos. Marii sihaștri au viețuit în schitul Sihla și în jurul lui, zidit în apropierea mînăstirii Sihăstria de azi.

Părintele Ioanichie Bălan, de la mînăstirea Bistrița din Moldova, care a cercetat mulţi ani vieţile sihaştrilor români începînd din secolul XV, pînă în secolul XX, al¬cătuind mai multe volume cu descrierile lor, spune: «în tradiţia mînăstirii Tazlău (zidită la 1497), ca şi în cazul celorlalte mînăstiri, era obiceiul de a trăi în jurul lavrei numeroşi sihaştri. Aceştia erau dintre vieţuitorii mînăstirii cei mai întăriţi, care rîvneau o viaţă pustni¬cească singuratecă. Pentru aceasta erau obligaţi să pe¬treacă primii ani în viaţa de obşte, pentru a deprinde tainele vieţii duhovniceşti. Cu binecuvîntare plecau apoi în munte, fie ca ucenici ai altor sihaștri bătrîni, fie sin¬guri, sau cu alţi convieţuitori. Acolo ocupau una din peş¬terile libere, sau îşi construiau singuri bordeie de lemn, din piatră sau din pămînt. Fiecare dintre ei păstra legă¬tura cu mînăstirea din care făcea parte. În fiecare sâmbătă coborau din munte, îşi primeau «tainul» acordat de egumen (pîine, pesmeţi, legume, fructe, sare), se măr¬turiseau la duhovnicul mînăstirii, a doua zi se împărt㬺eau şi iarăşi se urcau la chiliile lor. Ocupaţia perma¬nentă a sihaştrilor era sfînta rugăciune a lui Iisus».

Sihaştrii aceştia au fost de fapt foarte populari în trecutul nostru. S-a recunoscut rolul lor în susţinerea puterii de rezistenţă a poporului nostru în vremuri grele. Daniil Sihastru a sfătuit pe Ştefan cel Mare, întărindu-1 la luptă pentru apărarea Moldovei creştine într-un moment de descurajare. Ei nu erau nişte recluşi nepăsători de lume în sensul recluşilor din Occident, sau chiar din Muntele Athos. Ei ajutau în tot felul poporul în greutăţile lui. Părintele Ioanichie Bălan spune : «Apoi sihaştrii veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea şi cu îndemnul. Că¬lugării, sihaştrii, pustnicii aceştia fugiţi de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei. Aceşti pribegi ai munţilor, aceşti prieteni ai Carpaţilor, aceşti locuitori ai codrilor au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfetnici ai voievozilor... Toţi voievozii au avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihastri. în ei aveau cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, lor le destăinuiau inima, sfatul lor îl păzeau cu sfinţenie, de la ei cereau rugăciune şi binecuvântare, cînd plecau să-şi apere credinţa şi pămîntul strămoşesc»

Călugări de mare înfrânare au existat de timpuriu şi în Transilvania, din care unii fie că se întorceau ca sihaştrii în locurile lor de origine din sihăstriile Moldovei, fie că se formau întâi în schiturile din Transilvania şi apoi se duceau în munţii Moldovei. Se ştie, apoi, că mulţi din sihaştrii din pădurile Moldovei se recrutau din ciobanii transilvăneni, care își pășteau oile pe acolo.

O mulțime de pustnici s-au nevoit în peșterile de pe muntele Ceahlău. Exista acolo chiar un schit numit “Schitul Sihastru”, sau “Sihăstria Ceahlăului”, întemeiată după tradiție, încă din vremea lui Bogdan Descălecătorul.

Rugăciunea lui Iisus însăşi şi-a găsit în această voinţă de încadrare a călugărului în viaţa de obşte şi în viaţa de rugăciune a Bisericii în general, cu evitarea oricărui duh individualist, o încadrare a ei în rugăciunile şi în Laudele celelalte ale Bisericii. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să facă pe monah să se dezintereseze de conţinu¬tul rugăciunilor cultului public al Bisericii. Prin înca¬drarea rugăciunii lui Iisus în aceste rugăciuni de obşte ale Bisericii, însăşi aceste rugăciuni sunt ferite de peri¬colul unei rostiri mecanice formale a lor, umplîndu-se de luarea aminte la conţinutul lor şi de căldura duhov¬nicească ce rezultă din aceasta.

IZVOARE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

Calist Patriarhul, “Ale preafericitului Calist Patriarhul Capete despre rugăciune ”, în “Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii“, vol. VIII, traducător Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodxe Române, București 1979

“Din Istoria Isihasmului în Ortodoxia Română” în “Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii“, vol. VIII, traducător Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodxe Române, București 1979

Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998

LITERATURĂ SECUNDARĂ:

- “Mărturisirea uni pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus” (PELERINUL RUS), trad. de Gherontie Cruceada, Editura Bunavestire, Bacău 2001

- Nicolaescu, Pr. Nicolae „Credința și stăruința în rugăciune”, în Mitropolia Olteniei, XXV (1973) nr. 1-2, p. 172

- Săsăujan, Pr. Simion “Rugați-vă neîncetat! ”, în Mitropolia Ardealului, XIV (1969) nr.7-8, p. 545

- Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, „Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006