Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în Iconomia Mântuirii

Introducere

Dogma Sfintei Treimi este taina tainelor şi dogma fundamentală a creştinismului: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, pe Care-I preamărim cu aceeaşi închinare, sunt Persoane sau Ipostasuri ale Dumnezeirii celei Una, „deofiinţă şi nedespărţite”. Între Persoanele divine este deplină egalitate, dar Ele nu se confundă: Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut (din Tatăl, „mai înainte de toţi vecii”), Sfîntul Duh este purces (de la Tatăl, prin Fiul) . Nu sunt trei Dumnezei (adică politeism), ci este un singur Dumnezeu (deci monoteism), dar în trei Feţe, pe Care de aceea Îl şi numim Sfînta Treime (Trinitate, Troiţa). Acestea nu sunt speculaţii ale teologilor, ci însăşi Revelaţia Cuvântului cuprinsă în Sfînta Evanghelie şi rezumată în Crez (Simbolul credinţei). Iar prăznuirea Sfintei Treimi în chiar lunea de după duminica Pogorârii Sfântului Duh arată tocmai că Acesta este inseparabil de Tatăl şi de Fiul, Persoanele Sfintei Treimi fiind solidare în voinţă şi în lucrare, aşa cum sunt una şi aceeaşi fire dumnezeiască.

Relația dintre Tatăl și Fiul, precum și relația Tatălui cu Sfântul Duh au fost abordate pe larg încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, de la Părinții primelor veacuri și până la teologii contmporani. În lucrarea de față ne vom ocupa de relația dintre Fiul și Sfântul Duh. În prima parte a lucrării vom avea în vedere această relație în interiorul Sfintei Treimi, iar mai apoi ne vom opri asupra consecințelor ce se răsfrâng în cadrul Bisericii.

Cuprins

În perioada patristică problema relaților dintre Fiul și Duhul Sfânt a fost afirmată, dar nu și-a găsit o explicare sistematică, fiind exprimată de unii Părinți, doar în forma generală: Duhul Sfânt este (iese, purcede) de la Tatăl, prin Fiul.

Imediat după secolul al IX-lea problema purcederii Duhului Sfânt a devenit temă de polemică între Apus și Rasarit. Apusenii au susținut că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, iar răsăritenii, susțin greșit că Duhul Sfant nu purcede și de la Fiul, pentru că dacă nu ar pucede și de la Fiul nu ar mai exista nici o relație între cele două Persoane Treimice.

Astfel că bizantinii au încercat să explice că între Duhul Sfânt și Fiul nu este necesară o relație de provieniență pe de o parte, iar pe de altă parte între cele două persoane există o relatie care le distinge ca persone.

Patriarhul Grigorie Cipriotul susține că „Duhul Sfânt se arată prin Fiul nu numai în plan temporal, ci și în plan etern; arătarea sau strălucirea Duhului prin Fiul reprezintă relația eternă între Duhul și Fiul.” După el, expresia „prin Fiul”, expresie pe care o aduceau drept argument catolicii pentru a demonstra că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, indică strălucirea și arătarea Aceluia prin El. El aduce ca întărire la acestea o comparație: că precum strălucește lumina din rază prin soare așa și Mângâietorul strălucește prin Fiul.

Mișcarea Duhului spre existentă adică purcederea, care e din Tatăl, și mișcarea spre strălucire sau arătare care e prin Fiul nu se confundă însă nici nu se separă. Legătura dintre ele este aceea că ultima continuă pe prima.

Strălucirea Duhului prin Fiul nu este expresia identității de ființă între Duhul si Fiul, ci a unei relații de la persoană la persoană. A contesta pe Duhul de strălucirea prin Fiul înseamnă a-L priva de o însușire și de o relație personală. Iar orice însușire personală în Treime indică o relație bipersonală directă. Strălucirea Duhului Sfânt prin Fiul indică o relație directă între aceste două persoane. Duhul strălucește prin Fiul nu simplu ca ființă divină, ci anume ca Duh Sfânt; și Fiul îl face arătat pe Duhul Sfânt în calitatea Lui de Fiu. Nimeni nu poate să se gândească la Duhul Sfânt fără să se gândească la Fiul prin care strălucește, și invers. Fiul îl face pe Duhul cunoscut așa cum ne învață Sfântul Vasile cel Mare: „Fiul e Cel ce face cunoscut prin Sine și cu Sine pe Duhul care purcede de la Tatăl”.

Ce înțelegem prin stălucirea Duhului prin Fiul? Părintele Stăniloae explică această strălucire pornind de la odihnirea Duhului peste Fiul lui Dumnezeu Cel neîntrupat. Scrierile Noului Testament vorbesc despre o odihnire peste Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Aceasta din urmă nu este decât o consecință a celei dintâi. Astfel, această odihnă nu este înțeleasă ca o stare opusă oboselii ci ca o neplecare mai departe, ca pe o rămânere. Înțelegem prin aceasta că însușirea specifică Duhului de a purcede din Tatăl are ca țintă precisă pe Fiul.