Raportul dintre Natură și Har în Teologia Ortodoxă și cea Romano-catolică

Introducere

Potrivit învăţăturii creştine, opera mântuitoare săvârşită de Hristos se continuă în viaţa Bisericii şi în lume prin lucrarea tainică a Sfântului Duh. Întruparea Mântuitorului şi Cincizecimea sunt două evenimente de strictă importanţă în istoria mântuirii, iar legătura dintre ele are ca bază împreună-lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh în sensul desăvârşirii omului. Iisus Hristos, prin întrupare, moarte şi Înviere, recapitulează umanitatea în unitatea Trupului Său - fiinţa Bisericii, restaurând lumea căzută prin păcat1. Cincizecimea face posibilă revărsarea plenitudinii vieţii dumnezeieşti peste umanitatea încorporată în Hristos. Sfântul Duh înnoieşte şi însufleţeşte Biserica şi pe fiecare membru al ei, după chipul în care El sălăşluieşte în umanitatea asumată de Hristos prin întrupare. Mântuirea, ca intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu în cadrul lumii şi al istoriei, pentru a-i elibera pe oameni din robia păcatului şi a morţii, este înfăptuită, aşadar, atât obiectiv, cât şi subiectiv. Aspectul obiectiv al mântuirii se referă la opera de răscumpărare săvârşită de Hristos, prin jertfa şi Învierea Sa. Aducerea roadelor acestei opere în sufletul individual al omului, adică mântuirea subiectivă, este o lucrare de sfinţire a omului, iar lucrarea aceasta aparţine cu deosebire Duhului Sfânt, Dumnezeu-Sfinţitorul.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul are posibilitatea să se împărtăşească de această lucrare sau chiar să participe la ea, deşi păcatul a corupt firea omenească, întunecând mintea şi libertatea. Modul în care omul îşi însuşeşte mântuirea depinde de colaborarea cu harul divin, având în vedere că firea însăşi a omului e intim legată de har, datorită acelei „suflări” a lui Dumnezeu (Facere 2,7), prin care omul s-a făcut fiinţă vie2. Chipul divin imprimat la creaţie (Facere 1,27) indică o „înrudire” a fiinţei noastre cu Dumnezeu, dar şi posibilitatea de dialog cu El.

Vedem astfel că harul divin, al cărui principiu special este Duhul Sfânt, e inseparabil de natura omenească, e inclus în ea in chip organic, încă de la creaţie. Păcatul originar a făcut necesară o restaurare a firii omeneşti în harul pe care-l pierduse, iar meritul acestei restaurări îi aparţine lui Hristos. Prin înviere şi îndumnezeire, firea umană a lui Hristos s-a umplut deplin de Duhul dumnezeiesc şi devine transmiţătoare a energiei Sale necreate, mântuitoare, către toţi cei ce cred în El. Ca energie necreată, ce izvorăşte din fiinţa divină, dar inseparabilă de ea, harul este o lucrare a celor trei Persoane divine şi deci o dovadă a prezenţei lor. Totuşi, ca energie sfinţitoare şi desăvârşitoare, harul e în mod deosebit al Duhului Sfânt, căci El desăvârşeşte viaţa noastră spirituală,

1 Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, Sfântul Duh şi Biserica, în rev. Glasul Bisericii, an XXIX, nr. 7-8, iul.-aug., 1970, p. 712;

2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 267;

El vine mai intim în noi, acoperindu-Se oarecum cu subiectul nostru, astfel încât vedem prin El, lucrăm prin El3.

Deşi este studiată în strânsă legătură cu pnevmatologia, tema raportului dintre natura umană şi harul dumnezeiesc, presupune o analiză care trebuie să atingă aproape toate domeniile Teologiei Dogmatice (hristologie, antropologie, eclesiologie etc.). Însăşi ideea de raport, arată relaţia sau afinităţile existente între cei doi factori (divin şi uman), ca şi convergenţa mai multor noţiuni teologice, folosite în vastul domeniu al cunoaşterii religioase. S-ar putea spune chiar că tema vizată nu poate fi limitată strict la orizontul preponderent speculativ al Teologiei Dogmatice, deoarece ecourile ei pot fi urmărite şi în cadrul altor discipline teologice (Teologia Morală, Spiritualitate). Însă fiind un adevăr de credinţă, el trebuie mai întâi lămurit şi cunoscut, iar mai apoi trăit de către om în viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Noutatea acestui studiu ar consta, pe de o parte, în abordarea „biconfesională” a acestei teme (vor fi prezentate distinct elementele specifice învăţăturii ortodoxe şi cele ale doctrinei romano-catolice) şi, pe de altă parte, - aşa cum arată subtitlul - în încercarea de a face o prezentare cât mai sistematică şi mai actuală a temei.

În introducere am subliniat, aşadar, două lucruri: locul şi importanţa temei în cadrul ariei dogmatice a celor două confesiuni, precum şi rostul şi implicaţiile studierii temei în teologia şi cultura contemporană.