Problema Paștilor

Introducere

Lucrarea de față își propune să dezvolte o temă de actualitate pentru mediul liturgic și cultural transinvănean: originea unei practici des întâlnite pe tot cuprinsul țării, dar mai cu seamă în Transilvania -împărțirea la sărbătoarea Învierii Domnului (sau în preajma ei) a unui tip de anaforă care constă în pâine și vin binecuvântate la Sfânta Liturghie din Joia Mare, care se iau în ziua de Paști, pe nemâncate, și despre care se știu foarte puține lucruri.

Cum și în ce fel a ajuns ea în practica liturgică, primele referiri la această practică, dar și cum este ea văzută atât în mediile teologice cât și de către simpli credincioși, vor fi subiecte care vor face obiectul acestei lucrări.

Mi-am propus ca în această lucrare, folosind studii, articole teologice și nu numai, să prezint acest substitut euharistic des întălnit în spațiul creștinismului românesc și care a cauzat numeroase opinii contradictorii și acuze la adresa Bisericii Ortodoxe Române, printre care cea mai gravă vine din partea Bisericii Unite printr-un reprezentant de seamă al ei: Petru Maior care susține ipoteza că această practică este de sorginte calvină, și că ar fi fost introdusă în cultul ortodox în urma presiunilor principelui Gheorghe Rákóczy I și a superintendentului calvin Geleji Katono Isván pe vremea sfântului mitropolit Simeon Ștefan; dar și a unor preoți și ierarhi care condamnă această practică, nu datorită originii ei, ci datorită faptului că evlavia populară a scăzut prin această practică importanța euharistiei din noaptea de Înviere sau chiar au interpretat greșit, întelegând că această pâine care se numește în popor paști ar fi mai importantă decât Sfânta Împărtășanie, lucru vecin, dacă nu chiar eretic.

În presă, întâlnim tot mai des utilizată sintagma de Sfinte Paști: „toată lumea merge la biserică pentru a lua tradiționalele Sfinte Paști –anafura sfințită- și pentru a lua flori sfințite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la icoane” , urmată de mențiunea de anafură sfințită sau pâine sfințită: „La sfârșitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paști, adică pâine sfințită, stropită cu vin și cu aghiazmă” , în încercarea de a conștientiza opinia publică, de pericolul de a considera această practică mai importantă decât Sfânta Împărtășanie: „fără <<a lua Paști>> nimeni nu cutează nici să bea nici să mănânce ceva în ziua de Paști, și poporul ajunând de cu sară le așteaptă cu atâta dor, încât pare că le ține în mai mare sfințenie chiar decât Sf. Cuminecătură, căci mulți credincioși, în credința lor rătăcită, nu se mărturisesc și nu se cuminecă cu anii, dar să nu iee Paști nu s`ar lăsa pentru toată lumea nici într`un an” .

Acest misticism care planează în jurul paștilor, nu este altceva decât urmarea unei scăderi a împărtășirii, apărută pe fondul unei delăsări spirituale. Înăsprirea pregătirii necesare pentru primirea Sfintei Euharistii, i-a determinat pe tot mai mulți creștini să caute tot felul de surogate, din comoditate sau chiar de teama de a se spovedi, iar pentru a demonstra această ipoteză voi apela la metoda analizei și mă voi folosi de o serie de argumente logico-istorice.

Pe această temă s-au scris numeroase studii, între care voi aminti doar două pe care le consider capitale: studiul „Pâinea numită în popor paști: istoria catehetică a unui substitut euharistic” al părintelui Nicolae Jan, publicat în volumul „Credința și credințele românilor”, și care este cel mai complex studiu etnografic și catehetic pe acest subiect, și studiul „Paștile” al părintelui Gavriil Hango, publicat în „Revista Teologică”, care este cel mai bun studiu istoric al acestei practici.