Prăbușirea Imperiului Ecumenic

INTRODUCERE

Civilizaţia bizantină, continuatoarea anticelor civilizaţii romană şi greco-elenistică s-a dovedit a fi mai mult decât atât prin victoria creştinismului asupra politeismului păgân, eveniment care i-a marcat începutul.

Bizantinonologia, ştiinţa care studiază civilizaţia bizantină, sub toate aspectele sale (politic, militar, economic, religios, cultural) a fost mereu una din preocupările cele mai importante ale istoricilor români şi străini datorită contribuţiei substanţiale pe care o aduce la cunoaşterea istoriei universale în general cât şi istoriei poporului român în particular.

Capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, întemeiată pe locul fostei colonii greceşti Byzantion a devenit treptat o alternativă a Romei, atunci aceasta n-a mai putut să-şi îndeplinească menirea de centru politico-spiritual.

La început criteriul transmutaţiei Roma-Bizanţ a fost de ordin geografic, adică s-a ajuns la convingerea că numai o altă poziţie teritorială poate să susţină activitatea statală, centrală a Imperiului.

Pe parcurs s-a dovedit pe deplin că Bizanţul n-a fost doar capitala unui Imperiu, ci a fost mai ales centrul unei civilizaţii specifice, ceea ce l-a determinat şi l-a justificat pe istoricul nostru Avram Andea să facă aprecierea următoare: „Civilizaţia bizantină a jucat un rol de primă importanţă în istoria universală polarizând interesul justificat al multor istorici în primul rând străini care de la renaştere până în prezent sau a plecat cu răbdare şi pasiune asupra ei pentru a-i surprinde acceleraţiile şi a-i defini semnificaţiile. Înălţat pe suportul unei sinteze între moştenirea etatică romană, cea culturală greco-elenistică, creştinism şi diverse elemente de civilizaţii orientale, bizanţul s-a dovedit de o excepţională adaptabilitate şi vitalitate îndeplinindu-şi mai bine de un miliniu rostul său de intermediar necesar între Orient şi Occident, între lumea veche şi lumea modernă” (Andea, 1995,3).

Reţinând că e vorba de o perioadă de peste o mie de ani, ceea ce înseamnă o victorie istorică de o mare importanţă, ne interesează această istorie nu numai pentru poziţia sa prestigioasă în istoria universală, ci şi pentru importanţa care o are pentru istoria noastră naţională.

Începutul istoriei Imperiului Bizantin pluteşte în incertitudine chiar şi pentru analiştii săi contemporani. Imperiul Bizantin în perioada sa înfloritoare a depăşit nivelul celorlalte state europene. De Imperiul Romei nu se mai putea vorbi; Roma căzuse în mod umilitor în anul 476 sub dominaţia minorului trib al herulilor, cât timp Imperiul Roman de Răsărit, devenit Imperiul Bizantin va cădea numai în 1453 sub dominaţia otomanilor, ce deveniseră cea mai puternică forţă a epocii. Focarul spiritual al Ortodoxiei a îndeplinit un rol important în dezvoltarea vieţii religioase a Ţărilor Române.

PRĂBUŞIREA IMPERIULUI

ECUMENIC

Nu se va şti niciodată prea bine cum de a naufragiat acest ideal al celui mai mare din împăraţii bizantini din secolul VII. Sarazinii mâncători de lăcuste, jefuitorii deşertului şi păzitorii salariaţi ai frontierei de Sud, erau foarte bine cunoscuţi, dar prea puţin preţuiţi la Constantinopol. Măcar că se trimiteau uneori până la ei emisari, ei erau dispreţuiţi din cauza neştiinţei lor absolute de tot ce era legat de civilizaţie. Erau adesea luaţi în glumă aceşti eroici bandiţi, ce nu puteau să escaladeze nici măcar zidurile de pământ galben care nu opreau nicidecum incursiunile maurilor.

Dintre toate grijile de la începutul domniei lui Heraclius, desigur că cea mai măruntă a fost aceea legată de ivirea printre sarazinii, odinioară supuşi unui Alamundar şi unui Naama, unui nou şef şi „fals profet” în persoana unui oarecare Mohamed, păzitor de cămile, care învăţase de la evreii din oraşe şi de la asprii călugări ai mănăstirilor din marginea extremă a Siriei, puţin monoteism iudaic, puţin monofizism sirian şi puţină morală creştină. Episcopul armean contemporan Sebeos, scrie „Unul din fiii lui Ismain, cu numele de Mohamed, un negustor, li s-a înfăţişat lor ca predicator din porunca lui Dumnezeu, cum pretindea el, şi ca fiind calea adevărului, şi i-a învăţat să cunoască pe Dumnezeul lui Avraam, căci avea multă învăţătură şi era foarte priceput în istoria lui Moise”.

Însă acest Mohamed din Abdallah, păstorul de cămile epileptic, bărbatul bătrânei Cadija, discipolul călugărului nestorian Sergius, găsise în acest simulacru naiv de religie cu ademenire puerilă a unui paradis de îmbuibare şi de femei fermecătoare, mijlocul de a transforma stolurile uşoare de arabi într-un popor.

Romanii s-au putut curând convinge de aceasta în urma unei triste experienţe. Nişte încăierări la frontieră din cauza soldei datorate sarazinilor şi a relelor intenţii care li se atribuiau, au declanşat un război provocat mai ales de sentimentele ce le nutreau sirienii, cei adesea jefuiţi de perşi, şi tot astfel şi de „romani”, faţă de împăratul care poruncea agenţilor nemiloşi ai fiscului, faţă de acel „maronita” din depărtatul Bizanţ, care impunea iacobitismului lor tradiţional şi oarecum naţional, legăturile spirituale ale Henoticonului. Acest război avea să aibe consecinţe incalculabile. Abu-Bekr, succesorul lui Mohamed, era reprezentantul unei religii care prin strictul său monoteism, prin rigorismul său privind unitatea absolută a divinităţii, se potrivea evreilor fără astâmpăr, dispuşi să vadă în calif pe un nou Mesia, şi chiar şi monofiziţilor sirieni, foarte mulţumiţi de a dobândi ceva mai mult decât uniunea acordată de Heraclius, adică libertatea deplină a cultului lor. Fiecare: evreul, iacobitul, nistorianul, difizit în chipul cel mai clar, // putea trăi de acum în colo după voia sa dacă accepta să plătească drept răscumpărare un tribut noilor stăpâni.