Persoana Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Introducere

«În Dumnezeu este un Tată care naşte din veci un Fiu pe care-l iubeşte şi de care este iubit şi purcede un Duh Sfânt, spre a Se odihni cu iubire luminătoare a Lui peste Fiul, făcând să se simtă bucuria Tatălui şi a Fiului de Tată».1

Dogma fundamentală a creştinismului este învăţătura despre Sfânta Treime , dogmă prin care el se diferenţează de toate celelalte religii. Deşi dogma Sfintei Treimi este caracteristică numai creştinismului, ea a fost preînchipuită şi în unele religii păgâne. Dar între această preînchipuire şi Sfânta Treime este o mare deosebire. Dacă în creştinism avem o divinitate, o fiinţă divină şi trei Persoane, în alte religii este vorba fie despre trei dumnezei care îşi are fiecare fiinţa sa aparte, fie despre trei manifestări ale aceleiaşi puteri divine (hinduism, pasism, daoism, la vechii egipteni, babiloneni).

Învăţătura despre Sfânta Treime a fost indicată în linii generale în Vechiul Testament, dar descoperirea ei avea să fie realizată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Vechiul Testament este «călăuză spre Hristos» (Galateni 3, 24), umbră şi preînchipuire a Noului Testament, această învăţătură nu este expusă în paginile acestuia într-un mod limpede. Acest lucru are însă şi o explicaţie plauzibilă. Este cunoscut faptul că poporul ales era înconjurat de numeroase popoare politeiste, iar înclinaţia acestuia de a cădea în politeism şi idolatrie era foarte mare. Dacă li s-ar fi revelat că în Divinitate sunt trei persoane, israeliţii le-ar fi luat trei dumnezei. Tocmai de aceea, Dumnezeu în înţelepciunea Sa nu a dorit ca poporul Său ales să posede o cunoştiinţă cu totul lămurită despre Sfânta Treime pentru ca acesta să nu găsească un pretext să se închine la mai multe zeităţi.

Astfel dogma Sfintei Treimi este cunoscută doar în parte în Vechiul Testament, iar misterul Sfintei Treimi este redat prin anumite expresii umbrite şi enigmatice, pe care, fără lumina ce o aruncă asupra lor Noul Testament, nu le-am fi putut înţelege ca referindu-se la Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi văd în paginile Vechiului Testament aluzii la dogma Sfintei Treimi.

1 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos-lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Bucureşti, 1993, p. 180.

Noțiunea de duh în Vechiul Testament

În cărţile Vechiului Testament cuvântul «duh» nu desemnează doar pe cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. Duhul sau spiritul (în ebraică rua) este suflarea , în primul rând, a vântului. În vânt e un mister: când, cu o violenţă irezistibilă, dărâmă casele, cedrii, corăbile în larg (Ezechiel 13, 13; 27, 26), când se strecoară susurând (I Regi 19, 22), când usucă cu suflarea-i toridă pământul sterp (Ieşire 14, 21cf. Is 30, 27-33), când revarsă asupra lui apa roditoare ce face să încolţăească viaţa (I Regi 18, 45). Un alt aspect este că duhul este privit ca şi răsuflare, asemenea vântului peste pământul masiv şi inert, şi răsuflarea, fragilă şi nesigură, este forţa ce susţine şi însufleţeşte trupul şi masa lui. Omul nu este stăpân peste această răsuflare, deşi nu se poate lipsi de ea şi moare atunci când ea se stinge. Ca şi vântul, dar într-un mod mult mai nemijlocit, răsuflarea, cea a omului în special, vine da la Dumnezeu (Facere 2, 7; 6, 3; Iob 33, 4) şi la El se întoarce când omul moare (Iob 34, 14; Ecleziastm12, 7; Cartea Înţelepciunii 15, 11).

Referitor la spiritul omului vedem că atâta timp cât rămâne în om, această suflarea divină îi aparţine realmente, face din trupul lui inert o fiinţă care acţionează, un suflet viu (Facere 2, 7). Pe de altă parte, tot ce atinge acest suflet, toate impresile şi emoţile omului se exprimă prin răsuflarea lui: teama (Facere 41, 8), mânia (Judecători 8, 3), bucuria (Facere 45, 27), mândria, totul îi modifică respiraţia. Cuvântul rua este deci însăşi expresia conştiinţei omului, a spiritului. A-ţi încredinţa în mâinile lui Dumnezeu spiritual (Psalmul 31, 6 = Luca 23, 46) înseamnă, în acelaşi timp, a-ţi da ultima suflare şi a-i încredinţa lui Dumnezeu singura bogăţie, însăşi fiinţa ta .2Astfel, în acest sens, în Catehezele sale Sfântul Chiril al Alexandriei, spune că:« Şi îngerul se numeşte duh; sufletul nostru se numeşte duh; însuşi vântul care suflă se nu numeşte duh; şi demonul vrăşmaş se numeşte duh» 3, recurgând la texte vechi testamentare. De altfel, Sfântu Atanasie cel Mare foloseşte cuvântul duh fără articol sau fără vreunul din adaosurile Sfânt, al Tatălui, al Meu, în Epistola I către Serapion, fără a fi vorba

2 Xavier Léon-Dufour şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jacques Guillet, Marc-François Lacan, Vocabular de Teologie Biblică, trad. Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Bucureşti, 2001, p. 707

3 Sfântul Chiril al Alexandriei, Cateheze, traducere de Pr. Dr. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, p. 444-445

de Duhul Sfânt, sau prezintă texte scripturistice în cadru cărora cuvântul duh are sensul de: duhul omului şi suflare de vânt.4