Pasianism

Nu există nici un temei spre a presupune că Paisie ar fi român. Paisie a fost absolut sigur „malorosian", adică ucrai¬nean, nu numai de limbă dar şi de conştiinţă (ceea ce este esenţialul) simţindu-se şi mărturisindu-se un oaspete plin de recunoştinţă al meleagurilor româneşti, de unde a lucrat di¬rect pentru regenerarea Bisericii şi spiritualităţii lumii orto¬doxe de limba slavonă (ucraineni, ruşi, bulgari) şi a depus în acest scop o mare strădanie pe tărâm cultural, lăsând aceeaşi strădanie culturală, pentru lumea românească, ucenicilor români. Dar fiind şi aici — cum observă Grigore Dascălul — marele organizatori şi însufleţitor pentru toţi.

Paisie, care a fost în mod sigur „malorosian" — ucrainean — este un tipic reprezentant al fenomenului de importanţă istorică universală, pe care l-am putea numi funcţia de oază a pământului românesc în toate urgiile ce au bântuit Răsăritul european.

Cât de viu a fost monahismul românesc în prima jumătate a secolului al XVlII-lea o probează fenomenul atât de semnifi¬cativ şi cu urmări însemnate, al emigraţiei monahale rusoucrainene care se produce în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi al persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea polonă.

Figura cea mai reprezentativă şi celebră a acestei emigraţii este fără îndoială stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care părăsind munţii Moşenski, unde se călugărise, vine în Ţara Românească, foarte probabil pe vTemea lui Constantin Brân-coveanu şi a Mitropolitului Antim Iv'ireanu, deci în perioada apogeului vieţii bisericeşti şi culturale a Ţării Româneşti. El va străbate adânc „veacul fanarioţilor" murind în 1767, după ce predase ştafeta lui Paisie Velicikovski. Contemporan deci, în ultimii ani ai acestuia, cu marele Mitropolit gruzin al Ţării Româneşti, contemporan şi apropiat ca vârstă de Pahomie al Romanului, Vasile, care va rămâne în amintirea urmaşilor „de la Poiana Mărului" după schitul întemeiat nu departe de Buzău, este unul dintre numeroşii clerici ortodocşi care în decursul timpului şi-a găsit azil şi mediu prielnic de afirmare în cuprinsul Ortodoxiei şi al culturii româneşti. După sârbo-grecul Nicodim de la Tismana, după grecii Matei al Mirelor sau Luca din Cipru, după georgianul Antim, Vasile de la Pocaiana Marului este o noua figura din istoria noastră bisericeasca că şi culturală care ilustrează această funcţie a pământului românesc: de adăpost al celor ce nu-si mai gaseau liniştea şi libertatea la ei acasă. Toţi aceştia au contribuit activ la îmbogatirea vieţii noastre duhovniceşti şi cultural-artistice, atât prin calităţile lor personale, cât şi prin tradiţiile în care se formaseră.

Vasile de la Poiana Mărului, practicant al rugăciunii ini¬mii, aduce vieţii religioase româneşti o nouă deschidere: către spiritualitatea rusă. El face cunoscută la noi personalitatea şi opera luceafărului spiritualităţii isihaste ruseşti, Nil Sorski. El pune bazele unei literaturi neo-isihaste în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, prin cele trei prefeţe la Grigore Sinaitul şi Isihie Preotul, două dintre ele traduse imediat în româneşte, ca şi postfaţa la Nil Sorski.

Stareţul Vasile nu este însă izolat: o întreagă emigraţie mo¬nahală rusa şi ucraineană este adăpostită de mănăstirile noas¬tre. Ea îşi creează la Poiana Mărului din munţii Buzăului un schit propriu, şi trăieşte în deplină comuniune de iubire creş¬tină cu monahii români. Cu toţii contribuie la a face din mo¬nahismul românesc în secolul al XVIII-lea cel mai viu, mai rodnic şi mai elevat ca spiritualitate, dintre toate vieţuirile monahale ortodoxe din acel timp.

Cel ce a constatat mai limpede ca oricine altul nivelul aces¬tei vieţi monahale a fost tocmai tânărul Platon-Paisie, venit aici în 1742. Autobiografia sa este documentul de bază şi ta¬bloul cel mai veridic al monahismului din ţara noastră la mi¬jlocul secolului al XVIII-lea. în trunchiul lui viguros şi plin de sevă se va altoi Paisie însuşi.

Este deci o greşeală a afirma (cum face Alexandru Delcea într-o teză de licenţă din 1935) că Paisie „prin munca sa pro¬digioasă a brăzdat în întreaga Ortodoxie un curent nou de redeşteptare a veacurilor primare în monahismul decăzut", împrejurările istorice afectaseră profund, într-adevăr, atât monahismul grec, cât şi pe cel rusesc, dar tot împrejurări istorice specifice feriseră monahismul românesc de aceleaşi vicinitudini, şi-1 făcuseră apt să genereze, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, curentul ce se va numi paisian.