Milenarismul și combaterea lui

În Simbolul de credinţă mărturisim că dacă Mântuitorul Hristos „va veni să judece vii şi morţii, a cărui împărăţie nu va sfârşit”. Acest text a fost formulat la cel de al doilea sinod ecumenic, Constantinopol (381), pentru combaterea apolinarismului milenarist, sau hiliast, care susţinea că între a doua venire a Domnului şi judecata obştească există un răstimp de 1.000 de ani. Ei spun că Domnul Hristos va reveni pe pământ cu 1.000 de ani înainte de judecata universală. Cu oca zia revenirii, El va nimici pe diavol, va învia pe oamenii drepţi, va întemeia o împărăţie nouă, în care va domni împreună cu drepţii 1.000 de ani. La sfârşitul acestei perioade vor învia apoi ceilalţi morţi şi va fi judecata universală. Deci învierea morţilor va fi în două reprize.

Această învăţătura se numeşte hiliasm sau milenarism deoarece vorbeşte de împărăţia de o mie de ani a Domnului. Ea e foarte veche şi izvorul ei se consideră a fi credinţă iudaică cu privire la împărăţia lui Mesia. Se ştie că evreii aşteptau un Mesia pământesc, care să înteme ieze o împărăţie lumească. Cum însă Iisus Hristos spunea că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, ei au rămas dezamăgiţi. Cei ce crezuseră în El acceptară totuşi că nu va întemeia acea îm părăţie lumească la prima Sa venire, însă socoteau că trebuie să o înfiinţeze când va veni a doua oară. În sprijinul acestei păreri ei crezuseră că pot invoca Apocalipsa, care la capitolul 20 vorbeşte de o împărăţie de 1.000 de ani a Domnului. În această împărăţie El va domni împreună cu drepţii, şi numai apoi va urma sfârşitul lumii.

Hiliasmul avea, în vechime, două aspecte: unul vulgar şi altul spiritual.

După hiliasmul vulgar, Hristos întemeind împărăţia de 1.000 de ani, va restabili Ierusalimul în toată splendoarea lui, va repune în vigoare toată legea mozaică, iar drepţii se vor bu cura de tot felul de plăceri materiale. De această părere erau: Cerint, ebioniţii, montaniştii, apolinariştii, etc.

După hiliasmul spiritual, fericirea drepţilor din mileniu va fi numai de matură spirituală. Ei nu se referau la restabilirea Ieru salimului sau a Legii mozaice. Această părere a fost împărtăşită chiar de unii dintre scriitorii de seamă ai Bisericii, precum: Papia, Sfântul Justin Martirul, Sfântul Irineu, Sfântul Ipolit, Tertulian, Lactanţiu, etc.

Hilianismul dispare prin secolul IV, după sinodul II ecumenic (381), ca să reapară, sub diferite forme, la unele secte protestante şi neoprotestante, precum: adventiştii, nazarinenii, Martorii lui Iehova şi secerătorii, sau creştinii ultimilor zile, care spun că ei sunt zeloşii lucrători pe care Hristos i-a tocmit în voia Sa, în perioada de 1.000 de ani.

Pornind de la capitolul 20 al Apocalipsei, milenariştii susţin că împărăţia de o mie de ani „începe celor dintâi, a celor drepţi” (care firesc că se socotesc a fi ei) şi cu „moartea cea dintâi a celor păcătoşi”. Satan va fi legat şi nu va avea nici o putere. În acest timp, cei drepţi vor fi alături de Iisus o mie de ani, după care diavolul va fi dezlegat o vreme şi îi va pierde pe mulţi. Apoi, cea de a doua înviere îi va cuprinde pe cei păcătoşi, care vor fi judecaţi şi pedepsiţi cu moartea a doua, adică cu nimicirea lor în iad.

Cei ce beneficiază de prima înviere nu vor avea parte de moarte şi vor fi veşnic vii, iar diavolul nu va mai avea putere asupra lor. Prin urmare, în interpretarea milenaristă sunt nu numai două morţi şi două învieri, ci şi două împărăţii a lui Dumnezeu: cea propovăduită de Sfântul Ioan Botezătorul şi înfăptuită de Mântuitorul Hristos, precum şi cea de o mie de ani. De aici rezultă şi greşeala lor de interpretare, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi decât una singură. Această greşeală provine din traducerea eronată pe care o fac milenariştii cu privire la textul original din Apocalipsă, capitolul 20, unde găsim expresia: χίλια έτη = mii de ani, şi nu o mie de ani. Traducând corect textul original din Apacalipsă cap. 20, cu „mii de ani”, obţinem o încadrare armonică în contextul învăţăturii Noului Testament privind împărăţia lui Dumnezeu, una şi aceeaşi cu cea propovăduită de Sfântul Ioan Botezătorul şi realizată de Mântuitorul prin întruparea, patimile şi moartea Sa, când s-a coborât la iad (I Petru 3,9). Apoi prin învierea Sa din morţi, Mântuitorul deschide posibilitatea învierii celor drepţi, împreună cu El. Aceştia sunt toţi cei care au primit botezul creştin, după cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte pentru ca aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6,3-4).