Mărturisirea Dreptei Credințe prin Cultul Ortodox

Cultul divin public, înţeles ca totalitate a formelor, actelor, riturilor şi ceremoniilor liturgice consfinţite de Biserică, menite să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, ocupă un loc central în viaţa şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Totodată, prin cult, comunitatea credincioşilor îşi exprimă sentimentele de adorare faţă de Dumnezeu, de cinstire faţă de sfinţi, „prietenii lui Dumnezeu”, şi de preacinstire faţă de Maica Domnului, mijlocind prin împlinirea lui împărtăşirea harului dumnezeiesc. Am putea spune, fără teama de a greşi, că, în Ortodoxie, cultul divin reprezintă centrul şi expresia proprie şi fundamentală a vieţii religioase, este însăşi viaţa Bisericii Ortodoxe.

Aşadar, cultul divin se desfăşoară în mod necesar având drept subiect al cultului pe om, luat ca fiinţă individuală, atunci când vorbim despre cultul individual sau personal, şi Biserica, adevăratul subiect al cultului, întrucât cultul divin are cu preponderenţă un caracter obştesc, iar ca „obiect” al cultului, adică Cel către care se îndreaptă totalitatea manifestărilor şi sentimentelor de adoraţie ale Bisericii, este Însuşi Dumnezeu, prezent în cultul ortodox, atât în ceea ce priveşte unitatea fiinţei Sale, cât mai ales treimea Persoanelor Sale , fiecare dintre dumnezeieştile persoane ale Sfintei Treimi, fiind adorată şi cinstită cu atributele legate de rolul specific al fiecăreia în iconomia mântuirii.

Având rolul de a crea o stare de legătură şi de comunicare între Dumnezeu şi om, cultul divin public ortodox îndeplineşte o dublă funcţie. Prima dintre funcţiile cultului este funcţia latreutică, adică cea de adorare a lui Dumnezeu, faţă de care ne manifestăm sentimentele de evlavie, de recunoştinţă, admiraţie şi dragoste, şi de cinstire a persoanelor şi lucrurilor sfinte aflate în legătură cu Dumnezeu. Cea de a doua funcţie a cultului divin public este cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare, prin care se împărtăşeşte credincioşilor harul lui Dumnezeu, binecuvântările şi darurile Lui cele bogate, necesare creşterii duhovniceşti şi mântuirii acestora.

Pe lângă aceste două funcţii ale cultului divin se mai poate vorbi şi de o a treia funcţie, considerată de către unii teologi ca secundară sau auxiliară, deşi personal consider că ar trebui să îşi găsească locul ca importanţă, alături şi pe aceeaşi poziţie cu celelalte două deja menţionate, este vorba de funcţia didactică, catehetică, sau învăţătorească, prin care se are în vedere propovăduirea adevărului evanghelic în formele specifice ale cultului, cu scopul instruirii credincioşilor în învăţătura Mântuitorului Hristos şi al întăririi acestora în credinţa şi cultivarea virtuţilor creştine . Altfel spus, cultul creştin, prin formele şi rânduielile sfintelor slujbe reprezintă o adevărată şcoală, o cateheză vie, un autentic, necesar şi profund mijloc de educaţie creştină. În cult, prin alcătuirea minunată a slujbelor bisericeşti şi prin inspiratele alcătuiri imnografice, credincioşii au posibilitatea să descopere adevărurile de credinţă ale Bisericii, regulile morale şi autentice modele de vieţuire creştină, tocmai de aceea cultul divin public ortodox este considerat expresie a învăţăturii de credinţă.

Încă de la începutul Bisericii, din vremea Sfinţilor Apostoli şi până după ultimul sinod ecumenic, credinţa Bisericii statornicită în formulări dogmatice a cunoscut o mărturisire în cult, prin alcătuirile imnografice. Cultul devine astfel, spaţiul afirmării şi validării învăţăturii dogmatice a Bisericii şi mijlocul prin care învăţătura devine doxologie, cuvânt de preamărire a lui Dumnezeu, Liturghia, Tainele şi slujbele Bisericii, fiind expresii imnografice ale Scripturii şi ale Tradiţiei. Se poate afirma că „lex credendi” a teologiei, trece şi se preface în cult în „lex orandi”, cultul în general şi Liturghia în special, reprezentând didascalia Bisericii, exprimând credinţa Bisericii într-un mod complex, fiind „ mediul educativ al sensului de Dumnezeu, de om şi al sensului celui mai profund şi total al raportului religios în Iisus Hristos, care este miezul Revelaţiei. Prin cult şi Liturghie în general, se intră şi se trăieşte sacramentul original, Iisus Hristos ” .

Cultul ortodox reprezintă modul experienţial al teologiei, este teologia trăită, tocmai de aceea se poate spune că Ortodoxia este cea care păstrează unitatea dintre teologie, cult şi trăirea creştină, reflecţia teologică hrănindu-se permanent din tradiţia vie a Bisericii, din Liturghia şi cultul ei. Tradiţia dogmatică născându-se în lăuntrul Bisericii, nu rămâne detaşată de viaţa liturgică, ci la rândul ei devine Tradiţie cultică, doxologică şi însăşi viaţa Bisericii, cultul divin devenind astfel, propovăduitor şi păstrător al dreptei credinţe. Trebuie să precizăm faptul că învăţătura de credinţă nu este prezentă în cult în formă sistematică, deoarece cărţile de cult nu sunt tratate dogmatice sau definiţii sinodale, însă imnele şi formulările liturgice ale Bisericii, precum şi riturile şi ceremoniile cultului, exprimă cu evidenţă dogma, formele cultului fiind de fapt credinţa noastră mărturisită, simţită, cântată şi, nu în ultimul rând, trăită de întreaga Biserică.