Iudaismul Epocii Moderne

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Studiul religiei este o ştiinţă generalizatoare. În contextul actual, întrebarea poate fi formulată în aceşti termeni: cum de este posibil ca o anumită perioadă – secolul al XIX-lea – să fi produs o serie de sisteme iudaice de o asemenea profunzime şi cuprindere, încât s-au bucurat de un sprijin de masă şi i-au convins pe mulţi de sensul existenţei lor, în vreme ce în secolul următor – al XX-lea – nu s-a mai reuşit acelaşi lucru? Şi de ce fertilul secol XIX şi sterilul secol XX formează cele două feţe ale aceleaşi medalii? Ceea ce ne învaţă iudaismul despre religie este când anume, de ce şi în ce condiţii apar sistemele religioase.

Pentru început, să aruncăm o privire în urmă şi să vedem cum s-au desfaşurat lucrurile. Din momentul debutului iudaismului reformat, la începutul secolului al XIX-lea şi până către sfârşitul secolului al XX-lea, identificăm trei perioade mari de formare a sistemelor religioase. Cele mai pregnante momente în cadrul acestor perioade sunt cele de concepere a sistemelor iudaice: 1850 – 1860 pentru sistemul ortodox şi Şcoala Istorică Pozitivistă; 1890 – 1900 pentru socialismul iudaic şi sionism; 1967 – 1973 pentru sistemul iudaismului american. În aceste scurte intervale de timp, de aproape un deceniu fiecare, au fost scrise cărţile esenţiale, au fost întemeiate organizaţiile influente .

În această perioadă toate iudaismele cercetate au atins o formă de expresie coerentă, având fiecare o imagine clară a ceea ce cereau a fi îndeplinit şi a doctrinelor, precum şi o definiţie la fel de clară a acelui Israel căruia dorea fiecare să se adreseze. Ceea ce au în comun toate aceste iudaisme şi în acelaşi timp le deosebeşte de iudaismul american al Holocaustului şi al Mântuirii este faptul că toate apelează la ideile şi documentele iudaismului Torei duale: sistemele reformat, conservator şi ortodox într-o măsură covârşitoare, sionismul – pentru a-şi găsi texte probatoare, iar socialismul iudaic şi idişismul – în căutarea componentelor unei culturi populare (de exemplu, limba idiş este foarte bogată în lauzii talmudice). Numai iudaismul secolului al XX-lea a abandonat orice interes faţă de canonul iudaismului moştenit al Torei duale. Acest sistem, în totalitate laic, se adresa emoţiilor şi aitudinilor, oferind poveşti în locul unor afirmaţii supuse analizei riguraose şi logice, sentimentalismul înlocuind substanţa intelectuală.

Cele trei siteme iudaice integraţioniste ale secolului al XIX-lea demonstrează forţa sistemului moştenit de a răspunde unui nou set de întrebări, răspunsurile neîncadrându-se în repertoriul cunoscut. Întrebarea stringentă a secolului la XIX-lea – integraţionism contra segregaţionism – a dus la construirea sistemelor. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul întrebării esenţiale a secolului la XX-lea, şi anume: viaţa sau moartea? A fi sau a nu fi, această întrebare solicită o reflecţie intelectuală susţinută; concentrează atenţia pe cu totul alte întrebări decât cele cărora le caută răspuns constructorii de sisteme, atât cei religioşi, cât şi cei seculari.

O epocă a asasinatelor în masă reduce religiile la tăcere în privinţa ordinii sociale; o tăcere întreruptă doar de ţipetele martirilor. Aceleaşi cinci iudaisme care au luat naştere ca răspuns la problemele ce au predominat în secolul al XIX-lea au oferit concomitent nişte concepţii despre lume foarte solide din punct de vedere intelectual. În schimb, iudaismul secolului al XX-lea, iudaismul american al Holocaustului şi al Mântuirii, nu a avut această componentă solidă din punct de vedere inteelctual. Cazul iudaismului oferă o ipoteză simplă: pentru ca religia să înflorească, trebuie să existe speranţa de viaţă şi preocupare pentru întrebările fireşti ale vieţii. Într-o epocă în care predomină moartea, modul de gândire al religiei, care se referă la întemeiarea unei societăţi vitale, nu se impune. Alte seturi de sisteme religioase, prezente sau trecute, ne vor permite să facem acele experimente carene vor ajuta să încercăm să explicăm de ce acum şi nu atunci, de ce aici şi nu acolo, de ce în aceste condiţii şi nu în altele . Pentru a lămuri acestă chestiune, este suficient să ne referim la primul secol al erei noastre, în cazul creştinismului, cu marea sa varietate de sisteme creştine, exprimate în portrete ale lui Iisus, doctrine ale Bisericii şi alte aspecte teologice şi formative; la secolul al XVI-lea pentru epoca Reformei şi la secolul al XIX-lea, în special pentru iudaismul din Germania. Astfel, Neusner se întreabă: de ce secolul al XIX-lea în cazul iudaismului şi nu şi secolul al XX-lea? Aceasta pentru că într-o epocă a speranţelor, sistemele iudaice se refereau la noi începuturi. Într-o epocă a disperării, nu se prea găsea nimic de zis în legătură cu întemeierea ordinii sociale.

Ceea ce ne duce înapoi la întrebarea: de ce secolul al XIX-lea a putut fi martorul unei mari înfloriri a procesului de formare a sistemelor iudaice despre ordinea socială – despre modul în care şi motivul pentru care trăiesc oamenii alături unii de alţii şi despre ce fac din existenţele lor – în vreme ce despre secolul al XX-lea nu se poate spune acelaşi lucru? Neusner susţine că putem să lăsăm la o parte răspunsurile ce derivă din accidentele provocate de schimbările politice; date fiind mutaţiile importante în cadrul circumstanţelor politice privitoare la Israel, poporul evreu, ar fi trebuit să anticipăm necesitatea unei redefiniri simbolice care să cuprindă şi respectiva schimbare socială. Apariţia unor personalităţi copleşiotare, precum Moise, Isus sau Mohamed, marchează o epocă explozivă a formării sistemelor, ortodoxe şi eretice deopotrivă. Este şi cazul lui Martin Luther care nu numai că şi-a fundamentat propria religie, ci a oferit ocazia formării şi a altor sisteme creştine, nemaimenţionând reformarea creştinismului romano – catolic.

Întrebarea devine şi mai interesantă atunci când se ia în calcul ceea ce nu găsim în secolul al XX-lea. Evenimentul uriaş care a avut loc la mijlocul secolului al XX-lea şi care ar fi trebuit să stimuleze formarea unui sistem iudaic a fost crearea statului evreu. Cu toate acestea, în afară de statul evreu, nimic altceva, care să fi avut o influenţă socială vastă şi o greutate intelectuală considerabilă, nu s-a conturat, cu excepţia iudaismului american al Holocaustului şi al Mântuirii. Crearea primului stat evreu, într-un interval de timp de 2000 de ani, în cadrul statului Israel însuşi, a dus la apariţia unui drapel şi a unei politici mai curând interne, dar nu şi a unei concepţii despre lume şi a unui mod de viaţă. Dacă e să luăm ca termen de comparaţie teoriile vaste despre ordinea socială enunţate de fondatorii republicii americane, Madison şi Hamilton, în „Documentele federaliste”, dacă ne referim la structura intelectuală a politicii practice elaborate de contemporanii lor, Washington şi Jefferson, atunci sărăcia intelectuală a statului Israel faţă de procesul construirii sistemelor iudaice devine cu atât mai evidentă.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Iudaismul Epocii Moderne.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
7 pagini
Imagini extrase:
7 imagini
Nr cuvinte:
4 449 cuvinte
Nr caractere:
22 253 caractere
Marime:
20.62KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Religie
Predat:
la facultate
Materie:
Religie
Profesorului:
Merutiu Raluca
Sus!