Învierea lui Iisus - de la Istorie la Credință

INTRODUCERE

Singura cale spre mântuire a omului este Isus Cristos. Dacă creştinul se mântuieşte în mod conştient cunoscând revelaţia, păgânii, sau necredincioşii se mântuiesc doar în măsura în care îl vor descoperi în cele din urmă pe Cristos, unicul Salvator chemat să readucă întreaga umanitate la comuniunea deplină cu Dumnezeu.

Omul a încercat să înţeleagă misterrul propriei sale existenţe, apariţia şi dispariţia istorică umană, sensul acestei treceri şi mai ales ce se întâmplă dincolo de universul observabil. În acelaşi timp, existenţa umană este puternic marcată de realitatea răului. El doreţte o eliberare de sub apăsarea acestor necunoscute. Eliberarea, mântuirea o întâlnim în general sub forma salvării. O realitate destabilizatoare care are fie o conotaţie directă de rău, fie reprezintă un mister şi lasă posibilitatea unei incertitudini se propune o salvare eliberare din starea situaţia respectivă.

Revelaţia ne prezintă răul intrat în lume ca o consecinţă a folosirii eronate a voinţei omului. Spre surprinderea plăcută a omului, din voinţa divină universală şi mântuitoare se apropie şi o soluţie de scăpare: mântuirea. Voiţa divină căreia i s-a împotrivit voinţa umană se deschide în iubire, vine în întâmpinare eliberatoare. Condiţia iniţială a omului era cea paradisiacă, însă păcatul strămoşesc distruge echilibrul primordial, omul decăzând din starea iniţială. În isoria existenţei sale omul Adevărul eliberator, căutarea se întrepătrunde cu activitatea sa. Astfel, istoria omenirii coincide cu istoria mântuirii neamului omenesc. Este drumul de întoarcere spre comuniunea deplină în Împărăţia lui Dumnezeu. Între Dumnezeu şi om în starea dreptăţii originare există o legătură perfectă, naturală. Odată cu păcatul strămoşesc se rupe această armonie. Pentru a se reface legătura om-Dumnezeu, din necesitate se petrece în istorie Întruparea Fiului lui Dumnezeu, devenind în istorie Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Pornind de la premiza că omul este om doar în realitatea sa existenţială trup şi suflet, de aceea mântuirea întregii omeniri implică învierea morţilor. Fiul şi-a asumat umanitatea pentru a o îndumnezei.

Evenimentul Învierii, conform chiar cuvintelor lui Isus, este ultimul si definitivul motiv oferit de El oamenilor pentru a crede (cf. Lc 11, 29-30 Mt 12, 39-40 16, 1-4 Ioan 2,20-22).

În această prezentare vom studia în ce fel acest motiv a acţionat asupra Apostolilor şi asupra altor persoane care au avut o experienţă directă a sa şi au fost principalii beneficiari ai acestuia (Fapte 1, 22 ; 10,40-41). Studiul trebuie să treacă în mod necesar prin mărturia acestor persoane, singurele în măsura să ne informeze asupra evenimentului şi asupra capacităţii de a căIăuzi spre credinţa în Isus.

1. Învierea lui Isus între istoric şi mister

Kerigma apostolică are în centru vestirea lui Isus mort şi Înviat, mort pentru a răscumpăra oamenii din păcatele lor şi înviat pentru a-i conduce la o nouă viaţă.

Dar apostoliii nu transmit ceva însuşit de ei în mod pur intelectual, ci transmit experienţa lor, ceea ce au văzut şi au auzit. Această vestire se configurează aşadar ca mărturie a unei experienţe reale. Apostolii l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor rîstignit înainte cu trei zile, acum înviat din morţi. Este de subliniat în scrierile neo¬testamentare că Apostolii vorbesc despre Învierea lui Isus ca despre o realitate în care cred şi în acelaşi timp, ca despre un motiv pentru care cred: pe de o parte se prezintă ca martyres tes anastaseos ( Fapte 1,21-22; 4, 33; cf. 2, 32 5, 32; 10, 41;13,31) trimişi de Cel Înviat să mărturisească în mod autentic tuturor neamurilor moartea şi învierea Sa mântuitoare şi să le cheme la credinţă în El; pe de altă parte, consideră că Învierea este motivul definitiv pentru a crede, cum făcea cunoscut Sf. Pavel corintenilor: «Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este predicarea noastră şi zadarnică şi credinţa voastră» (1 Cor 15, 14) .

În toate pasajele neo-testamentare asupra Învierii, se remarcă într-un mod mai mult sau mai puţin evident o aceeaşi expunere structurată în baza a trei elemente:

1) Isus a fost răstignit şi îngropat,

2) Dumnezeu l-a înviat din morţi,

3) existau martori oculari şi imediaţi ale acestor fapte.

Vorbind despre înviere, autorii neotestamentari se exprimă în mod divers, în funcţie de natura contextului: Isus a fost «făcut viu» (l Pt 3, 18). -s-a Întors la viaţă- (Rm 14, 9); -ridicat- (Fil 2, 9); -înălţat- (Fapte 2, 33 5,31);-glorificat- (Ioan 7,39; 12, 16; 17, 1); -intrat în glorie- (Lc 24, 26 cf. Evr 2, 10).

Greaca Noului Testament exprima conceptul «a învia» prin două verbe: egheiro şi anistemi. Primul înseamnă a trezi şi a face să se ridice (doar tranzitiv); al doilea, a face să se ridice, să se ridice în picioare (tranzitiv) sau a se ridica, a învia (intranzitiv). Învierea lui Isus este exprimată cu tranzitivul a două verbe ( Dumnezeu l-a ridicat sau l-a înviat), pasivul primului ( a fost trezit, a fost înviat), sau intranzitivul celui de-al doilea (a înviat).