Familia în Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Introducere

Familia este prin excelenţă celula existenţială a societăţii. Ea are un rol definitoriu în cadrul societăţii, dar şi al Bisericii ca insituţie divino-umană. Problema familiei, de care atîrnă orânduirea întregii lumi, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom, nu a fost neglijată de marii părinţi ai Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Grigore Teologul, fericitul Ieronim ş.a. Dar niciunul dintre aceştia nu analizează atât de profund şi delicat ca Sfântul Ioan Gură de Aur, aspectele legate de viaţa de familie, scopul şi finalitatea ei, educaţia copiilor, raportul dintre soţ şi soţie în cadrul familiar etc.

Sfântul Ioan Gură de Aur (n. 350) este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanenţă în amintire prin savârşirea liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiti că Sfăntul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înalţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o ofera istoria vieţii sale, imaginea unui om macinat de boală şi forţat de soldati să parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a căuta o explicaţie pentru orbirea contemporanilor săi.

Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului. Deja cu sănătatea subrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi această a doua călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos.

Astfel, după trei luni de mărşaluire forţată, în ziua de 14 septembrie a aceluiaşi an 307, moare într-un sat din apropierea oraşului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu. Papa Inocentiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte sa îl reabiliteze după cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămăşţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul crestin, fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alâturi de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfăntul Grigore de Nazianz şi la sărbătoarea celor Trei Ierarhi

Familia – chip al Sfintei Treimi

Familie este prin excelenţă un chip al Sfintei Treimi. Atât soţii, cât şi copii sunt chemaţi să participe la marea taină a comuniunii bazate pe iubire a Sfintei Treimi. Tatăl, mama şi copilul reprezintă acea formulă perfectă a iubirii treimice, acea triadă de structuri fiinţiale, cu poteţe şi valenţe străine oricăror altor creaturi a lui Dumnezeu. Deşi, după căderea în păcăt a primilor oameni, forţa, şi trăinicia acestei instituţii divine s-a diminuat semnificativ, totuşi ea va rezista în timp acumulând şi unele mutaţii, care vor fi vindecate de Însuşi Hristos. Ori, Evanghelia ne spune ca prima minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul a fost la nunta din Cana Galileii, astfel ridicând-o la rang de taină, transfigurându-o, şi înălţând-o la un nivel mult mai înalt decât era chiar în rai.

Concepţia şi practica supunerii reciproce a soţilor se armonizează permanent în contextul general al creştinismului, potrivit căruia toţi creştinii sunt chemaţi să se supună lui Hristos, unul altuia şi chiar necreştinilor – desigur, în măsura în care acest lucru este posibil. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, soţii şi soţiile trebuie să se supună unul altuia în trei domenii specifice: în domeniul educaţiei şi zidirii spirituale reciproce în relaţiile lor intime şi în atitudinile lor fată de bunurile comune.

Pe tărâmul zidirii duhovniceşti, fireşte, ne aşteptăm ca Sfântul să ne povaţuiasca unele ca acestea: „Femeile să-i facă atenţi pe bărbatii lor, şi bărbaţii pe soţiile lor” Şi încă: „Rugaţi-vă împreună în casele voastre şi mergeţi împreună la Biserică. Când vă întoarceţi acasă, întrebaţi-vă unul pe celalalt despre înţelesul celor citite în Biserică şi al rugăciunilor rostite acolo” Sfântul Părinte sugerează chiar că ar trebui să existe un fel de „întreceri” între soţ şi soţie în privinţa sârguinţei duhovniceşti.

Universitatea Ovidius Constanţa

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Secţia: Teologie Ortodoxă Pastorală