Epistolă către diognet

INTRODUCERE

Epistola catre Diognet, aceasta perla a literaturii crestine din primele trei secole crestine, cum a fost numita, este necunoscuta atat de scriitorii crestini din epoca patristica cat si celor din epoca medievala. A fost editata pentru prima data la Paris in 1952 de Henri Estienne, dupa singurul si unicul manuscris care a transmis textul, codicele Argentoratensis 9, din secolul XIII-XIV, care reproducea un text probabil di secolul VII.

Manuscrisul, intrat intre 1793 si 1795 in Biblioteca municipala din Strasbourg, a fost distrus la 24 august 1870 in incendiul provocat de bombardamentul artileriei prusase. In acest manuscris Epistola catre Diognet se gasea asezata indata dupa scrierile Sfantului Iustin Martirul si era introdusa cu cuvintele <<a aceluiasi>>, adica a Sfantului Iustin. Astfel a fost editata ca opera a Sfantului Iustin. Vreme de un secol nimeni nu a pus la indoiala acesta atribuire. In 1649, Tillemont demonstreaza ca sfantul Iustin nu poate fi autorul ei, pentru urmatoarele motive: a) este mare deosebire de stil intre stilul epistolei si stilul scrierilor autentice ale lui Iustin; b) Iustin isi intemeiaza ideile sale cu texte din scriptura, citate textual, pe cand in acesta epistola textele scripturistice sunt citate liber; c) nici un scriitor vechi bisericesc nu da marturie ca apistola este a sfantului Iustin Martirul. Ramanand fara autor, au fost propusi altii. Henri Irenee Marou da lista lor: Apollos, Clement al Romei, Quadratus, Marcion, Aristide, Apelles marcionitul, Ambrozie apologetul, Teofil al Antiohiei, Ipolit al Romei, un ucenic al lui Clement, Clement Alexandrinul (propus de Marrou), Lucian al Antiohiei, Ierotei, ucenic al apostolilor si episcop al Atenei, un teolog bizantin Nichifor Calist; iar un cercetator englez, Donaldson, a propus pe un emigrant grec din secolul XV sau chiar pe primul editor, Henri Estienne. Toate aceste ipoteze, oricat de ingenioase ar fi si oricat de multa eruditie ar vadi, raman simple ipoteze, care nu vor gasi niciodata consimtamantul unanim al criticilor.

Autorul epistolei va ramane mai departe un necunoscut, ca si Diognet, cel carei-a necunoscutul autor ii adreseaza epistola, desi a fost identificat cu filosoful stoic Diognet, unul din preceptorii imparatului Marc Aurelius, cu imparatul Adrian sau procuratorul din Alexandria Claudios Diognetos, identificarea cea mai aproape de adevar, poate, facuta de ultimul editor al epistolei, H.I. Marrou, ipoteza care pare a fi confirmata si de locul si de data epistolei : Alexandria, in jurul anului 200.

Textul editat de Henri Estienne, ca si cele 65 de editii aparute pana acum, are 12 capitole, dintre care numai primele zece capitole sunt ale epistolei; capitolele 11 si 12 sunt sfarsitul unei alte lucrari. Lipseste deci sfarsitul epistolei catre Diognet si corpul celei de a doua scrieri. Datorita neatentiei copistilor s-a petrecut cu Epistola catre Diognet acelasi fenomen ca si cu manuscrisele care au transmis epistola sfantului Policarp si Epistola zisa a lui Barnaba. Dealtfel, copistul manuscrisului Argentoratenis 9 a observat discontinuitatea textului pentru ca a scris pe margine in dreptul sfarsitului capitolului 10 si inceputul capitolului 11 :

Autorul necunoscut raspunde in epistola sa celor trei intrebari puse de Diognet si prin el la toti folosofii pagani ai secolului al doilea. Vreau sa spun cu aceste cuvinte ca se poate ca Diognet sa nu fie o persoana istorica ci un simbol, o fictiune.

1. Ce este religia crestinilor si pentru ce crestinii nu cinstesc pe zeii grecilor si nici nu primesc

credinta iudeilor?

2. De ce natura este dragostea pe care o au crestinii intre ei?

3. Pentru ce aceasta religie s-a aratat acum si nu mai inainte?

La prima intrebare, autorul arata superioritatea crestinismului fata de paganism si iudaism. Cultul dat de pagani lui Dumnezeu este o insulta adusa adevaratului Dumnezeu, care nu e nici de piatra, nici lemn, nici fier, nici vreo alta materie. Cultul dat de iudei lui Dumnezeu nu se deosebeste nici el cu nimic de cultul paganilor, pentru ca, desi cinstesc pe unul si singurul Dumnezeu, ii aduc un cult material: jertfe de carne si grasime, sambete, posturi, taierea imprejur si alte obiceiuri nevrednice de Dumnezeu (II-IV).

La intrebarea a doua autorul descrie viata curata si minunata a crestinilor (V-VI) si prezinta in linii mari invatatura crestina (VII-VIII).

Cu privire la aparitia atat de tarzie a crestinismului, raspunsul autorului epistolei este altul decat a apologetilor crestini: Crestinismul a aparut atunci cand omenirea a ajuns la constiinta neputintei ei si la constiinta nevoii de mantuire (IX).

In capitolul X, Diognet este indemnat sa imbratiseza noua invatatura, pentru a putea cunoaste, prin propria sa traire, adevarata bucurie si a ferici pe cei ce au suferit focul acesta de pe pamant, adica pe mucenici.

Capitolele XI si XII nu apartin epistolei, se deosebesc de ea si prin stil si prin gandire, iar scriitori crestini propusi ca autori sunt: Meliton de Sardes, Panten, Metodie al Olimpului, dar sunt doar simple ipoteze.