Doctrina Ispășirii în Teologia lui Anselm

1. Introducere

Doctrina ispăşirii ca şi dogmă a credinţei creştine a intrigat mulţi teologi producând numeroase controverse de-a lungul istoriei creştinismului, controverse generate de o serie de întrebări pe care oamenii şi le-au pus şi la care învăţaţii au încercat să dea răspunsuri cât mai satisfăcătoare.

Conform Bibliei, prin neascultarea lui Adam, omul a devenit păcătos şi lipsit de posibilitatea de a se mai înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca şi în perioada de dinaintea căderii. În imposibilitatea refacerii relaţiei cu Dumnezeu, omul a căutat diferite mijloace de a se apropia de divinitate. În perioada mozaică Dumnezeu are iniţiativa şi hotăreşte sistemul sacrificial ca mod de ispăşire sau substituţie pentru păcătele poporului. Acest sistem de jertfe va fi paradigma folosită de autorii Noului Testament pentru a explica sacrificiul omului-Dumnezeu Isus Hristos.

La acest punct însă apar problemele: De de a fost nevoie de această jertfă extraordinară a însăşi Fiului lui Dumnezeu? Cum a putut Dumnezeu să pedepsească un Om drept? De ce Dumnezeu, în Atotputernicia Sa, nu a fost în stare să găsească o altă soluţie pentru a-i răscumpără pe păcătoşi? În ce măsură moartea lui Hristos a fost una necesară şi în ce măsură a fost Dumnezeu constrâns să accepte această soluţie?

Eseul de faţă îşi propune să ofere unele răspunsuri la întrebările ridicate mai sus din perspectiva conceptului de ispăşire aşa cum apare el în teologia anselmiană. Vom analiza astfel teoria lui Anselm de Canterbury în raport cu celelalte teorii semnificative ale reconcilierii, abordând apoi problematica necesităţii morţii lui Hristos.

2. Teorii majore ale ispăşirii

Datorită faptului că nici un conciliu ecumenic nu a stabilit graniţele pentru reflecţiile cristologice asupra lucrării ispăşitoare a lui Hristos , au fost propuse mai multe idei care au influenţat Biserica într-o măsură mai mare sau mai mică.

2.1 Teoria sacrificiului

Această abordare este asociată în special cu Epistola către Evrei, prezentând sacrificiul lui Hristos ca şi un sacrificiu efectiv şi perfect, în stare să îndeplinească ceea ce sacrificiile vechi-testamentale puteau doar să indice, mai degrabă decât să realizeze.

2.2 Teoria răscumpărării

Este teoria clasică a ispăşirii în care crucea este văzută ca o victorie asupra păcatului, morţii şi a diavolului. Hristos este “Christus Victor”, Cel care a cîştigat conflictul cosmic în lupta cu Diavolul şi a eliberat omenirea de sub stăpânirea lui. Origen a speculat ideea conform căreia răscumpărarea nu poate fi plătită lui Dumnezeu şi prin urmare ea trebuie plătită diavolului, idee dezvoltată mai apoi de Grigore de Nissa

Imaginile folosite de Origen şi Grigore de Nissa pentru a explica ispăşirea, imagini în care Hristos este prezentat ca o momeală ascunsă în spatele naturii umane, nu au fost însă cele mai potrivite, fiind îndelung criticate de către teologi, dar teoria rămâne una cu foarte mare influenţă.

2.3 Teoria satisfacţiei

Anselm nu a putut înţelege de ce diavolul are drepturi de orice fel asupra omenirii şi de ce Dumnezeu este obligat să respecte aceste drepturi. În cel mai bun caz, arată Alister McGrath , diavolului i-ar putea fi permis să aibă o putere “de facto” asupra umanităţii, o putere a cărei existenţă este un fapt real chiar dacă ea este ilegitimă şi nejustificată. Însă această putere nu poate fi văzută ca o autoritate “de jure”, adică una bazată ferm pe unele principii morale sau legale. Imaginea este una obiectivă, ispăşirea lui Hristos neputând fi direcţionată către diavol, ci doar către Dumnezeu.