Convorbirea minții cu Dumnezeu

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Toţi dascălii Bisericii şi teologii Bisericii se feresc să dea definiţii rigide şi definitive oricărei chestiuni duhovniceşti, cum este şi rugăciunea, şi asta pentru că stările şi faptele care ţin de viaţa duhovnicească nu pot fi închise în limitele înăbuşitoare ale unei definiţii, întrucât a defini înseamnă a pune nişte hotare.

Precum nu putem exprima în cuvinte dragostea mamei pentru copilaşul ei sau jertfelnicia unui suflet care iubeşte sau eroismul unui om care dispreţuieşte moartea sau dragostea unui sfânt pentru Dumnezeu, la fel de greu ne vine să îngrădim în cuvinte rugaciunea, deoarece mereu vom rămâne in afara esenţei, în timp ce adevărul central ne va scăpa. De ce? Pentru că trăirea unei realităţi descoperă adâncimea necunoscută pentru noi a cuvintelor care descriu acea realitate. Una credem noi că înţelegem citind textele, şi alta descoperim prin trăirea directă şi personală.

Rugăciunea este expresia multiplă a vieţii în cel mai profund înţeles al ei. Cum ar putea atunci exprima cuvintele unei definiţii ceea ce le depăşeşte în mod necuprins? Definiţiile acestor realităţi, care prin natura lor sunt indefinibile, sunt condamnate eşecului.

Rugăciunea ca „strigăt al Duhului” la Sf. Apostol Pavel

Încă din timpul Sfinţilor Apostoli s-a pus problema rugăciunii adevărate. Îl aflăm astfel pe Sfântul Apostol Pavel, marele „maestru” atât în ce priveşte doctrina despre rugăciune cât şi în practicarea ei , afirmând: „Noi nu ştim cum să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). El face această constatare văzând cât de mare e lipsa de înţelegere justă cu privire la ce trebuie şi cum trebuie să ne rugăm. Vedem din aceste cuvinte că rugăciunea nu este în totalitate opera individuală a noastră, ci „Însuşi Duhul se roagă pentru noi”.

Şi iată că cel care a dat sentinţa atât de controversată „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) nu rămâne exterior ei, iar acest sfat îl întâlnim la Apostol şi în numeroase alte locuri: „Martor îmi este Dumnezeu...că vă pomenesc neîncetat” (Romani 1, 9), „Noaptea şi ziua ne rugăm din belşug” (I Tes. 3, 2), „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2), „Faceţi în toată vremea, întru Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru acestea privegheaţi cu toată stăruinţa, rugându-vă pentru toţi sfinţii” (Efes 6, 18).

Desigur, nu poate fi vorba de interpretarea literală a acestor texte, ci ele au sensul că rugăciunea să fie făcută cu regularitate la timpurile fixate, ca anumite cereri şi mulţumiri să fie cuprinse în fiecare rugăciune, ca creştinul peste tot să raporteze gândurile şi faptele sale la Dumnezeu.

De la convertirea sa la creştinism (putem mentiona chiar ca dupa minunea de pe drumul Damascului Sfantul Apostol Pavel nu face altceva decat sa staruie in rugaciune cuvintele ce-l vor caracteriza cel mai bine pe marele Apostol vor fi: „Iată, Saul se roagă!” (FA 9, 11), cuvinte prin care Domnul l-a întărit pe Anania pentru a merge şi a-l boteza pe acesta), Sfântul Apostol Pavel se roagă „în Duh”: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 15-16), „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte!” prin aceste texte se arată limpede caracterul pnevmatic al rugăciunii Sfântului Apostol.

Lucrarea Duhului la rugăciune n-a fost niciodată pusă sub semnul întrebării în Răsărit. Ea se manifestă mai cu seamă în modul următor: Duhul Sfânt uneşte rugăciunea noastră cu cea a Fiului, îi dă puterea de a dobândi ceea ce cere, descoperă cunoaşterea tainelor, uneşte rugăciunile credincioşilor într-un glas, cel al Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel îi orientează pe creştini spre cunoaşterea care vine de la Duhul lui Dumnezeu, graţie căruia putem cu adevărat „cunoaşte darurile pe care ni le-a făcut Dumnezeu, exprimându-le într-un limbaj „învăţat de Duhul” (I Corinteni 2, 6-16).

Voinţa umană bună, care-şi exprimă dorinţele, nu reuşeşte întotdeauna să le armonizeze cu Duhul Sfânt; ea ignoră adevăratele intenţii ale iconomiei mântuirii, „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Romani 8, 26), de aceea Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre”. După Origen, aceasta se întâmplă în felul următor: noi ne rugăm, dar Duhul „vine şi el”; glasul Său e mai puternic decât al nostru care e inspirat de neştiinţă. Aşadar, rugăciunea noastră e mereu auzită, dar după glasul Duhului. În concluzie, rugăciunea noastră va fi ascultată numai atunci când se va pune „în acord” cu Duhul lui Dumnezeu, „din inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!”

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Convorbirea Mintii Cu Dumnezeu.docx
Alte informații:
Tipuri fișiere:
docx
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
11 pagini
Imagini extrase:
11 imagini
Nr cuvinte:
4 100 cuvinte
Nr caractere:
20 185 caractere
Marime:
33.26KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Religie
Predat:
la facultate
Materie:
Religie
Sus!