Activități de Seamă ale Mitropolitului Andrei Șaguna în Transilvania

I. Viaţa şi activitatea Mitropolitului Andrei Şaguna

Andrei Şaguna s-a născut la 1 ianuarie 1809, la Mişkolţ în nordul Ungariei. Numele său de botez era Anastasie. Studiile gimnaziale le-a urmat la Mişkolţ şi Pesta. A urmat filozofia şi dreptul la Universitatea din Pesta (1826-1829), iar teologia (secţia română) la Seminarul din Vîrşeţ (1829-1833).

După terminarea studiilor teologice a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo, unde a şi fost tuns în monahism, primind numele de Andrei.

A fost profesor la Seminarul Teologic din Karlovăţ şi secretar al Consiliului arhidiecezan de acolo (din 1834), egumen la mănăstirile Iazac (1838), Beşenevo (1841), Hopovo (1842), Covil (1845).

La 1846, vicar, în 1848 episcop, numit de împăratul, cu toate că întrunise cele mai puţine voturi dintre cei trei candidaţi, Andrei Şaguna a rămas, în toate împrejurările, după unirea forţată a Transilvaniei ca şi după dualismul de la 1867, un om al împăratului. Ceea ce constitue însemnătatea lui Şaguna este faptul că din aceasta legătură cu Viena, care adesea lua forma unei prietenii cu membrii familiei imperiale, în rândul întâi cu împăratul însuşi, Şaguna a ştiut să tragă foloasele cu putinţă pentru naţia sa şi a ştiut să dea mai ales bisericii cel mai sigur şi mai trainic paznic al naţionalităţii, nu numai al credinţei noastre, o îndrumare bună şi întemeiată pe legi folositoare, pe care nici un om al împăratului, nici un prieten al său, nu l-ar fi putut smulge din zgârcita mână a Vienei, dacă n-ar fi fost ajutat de împrejurări şi dacă nu s-ar fi identificat cu suferinţele neamului său.

Norocul neamului romanesc din Ardeal a fost că în momentul critic providenţa i-a trimis un om care să se lege în scurtă vreme atât de strâns de sufletul lui şi să poată duce cu hotărârea şi prestanţa necesare toate durerile la tronul împărătesc, pe care împrejurările nemiloase îl făcuseră stăpânitor al Ardealului.

Andrei Şaguna a fost un om al timpului său; ceea ce constitue însă durabilitatea operei sale este identificarea sa cu necesităţile sufleteşti ale neamului său.

Sosit în Transilvania, cu bogata cultură teologică a unui profesor foarte bine pregătit, Şaguna a fost cu totul cucerit de magica putere a poporului iobag, răspândit prin toate părţile principatului ardelean de atunci. Şi dacă în Duminica Tomii din anul 1848 a putut să făgăduiască în catedrala sârbeasca din Karlovăţ că va deştepta românii din somnul lor adânc, este o dovada că el şi-a înţeles menirea. Şi menirea acestui extraordinar călugăr, i-au cunoscut-o şi recunoscut-o în curând şi alţii. La 1849 Alexandru Sterca-Suluţiu, mai târziu mitropolit la Blaj, îi scria lui Şaguna următoarele rânduri: „Mulţumim pentru adevărata râvna, ostenelile şi jertfele cele mari, ce faci pentru fericirea naţiunii noastre; dee-ţi Atotputernicul putere spirituală şi materială, că precum doreşti, până în sfârşit, neobosit, ca un neînvins atlet, cursul în arena naţiunii noastre cu încoronare să-l poţi curge.”

Şaguna s-a purtat ca un nebiruit luptător. Ajuns episcop în preajma revoluţiei, a văzut cum se clatină tronurile, cum se spulbera aşezămintele, create numai prin voinţa unuia, dar a văzut şi puterea irezistibilă a neamului nostru pe Câmpia Libertăţii. A auzit aici glasul trecutului nostru care chema spre unirea forţelor pentru croirea viitorului. Aici se pare că şi-a făcut legătura tainică şi durabilă cu neamul său. De aici încolo orice acţiune politică, orice mişcare de emancipare are în fruntea sa pe tânărul episcop. Era firesc să se îngrijească întâi de soarta bisericii pe care era chemat să o cârmuiască. Şi era firesc aceasta şi din alt punct de vedere: biserica era un aşezământ naţional în ochii poporului român din Ardeal. Pentru toate suferinţele îşi afla de veacuri de-a rândul aici mângâierea; aici îşi căuta scut împotriva prigonirilor de tot felul.

Ţelul suprem căruia îi dedicase episcopatul său a fost crearea unei biserici naţionale autonome. El era sigur că o astfel de instituţie va contribui mult la eliminarea tuturor relelor care tulburau profund Ortodoxia în Imperiul austriac şi o împiedicau să-şi îndeplinească misiunile ei sacre şi lumeşti. Cheia problemei era restaurarea Mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia; ea va aşeza conducerea Bisericii pe o temelie constituţională solidă, care, în schimb, o va face, în bună parte, imună la amestecul politic din afară şi o va face în stare să răspundă mai eficient nevoilor tot mai multe ale unei naţiuni care se deşteaptă.

El a insistat ca problemele bisericeşti să fie ţinute departe de chestiunile politice. Totodată a refuzat să îngăduie ca Biserica să devină doar un instrument în mâinile laicilor pentru promovarea cauzei naţionale. Şaguna a detestat ideea ca Biserica să fie ademenită în chestiuni seculare. Mitropolitul era departe de a fi indiferent faţă de sentimentul naţional. El a recunoscut legătura specială dintre Ortodoxia răsăriteană şi toate popoarele ei şi a arătat cum Biserica însăşi a încurajat sentimentul naţional prin folosirea limbilor naţionale în slujbele bisericeşti.

1. Hitchins, Keith, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania (1846-1873), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

2. Matvei, Valeria, Mitropolitul Andrei Şaguna (1809-1873), în „Calendar Naţional” 2003, luna iunie.

3. Plămădeală, Dr. Antonie, Momentul Şaguna în istoria Bisericii Transilvaniei, în „Magazin Istoric”, an 1997, nr. 6.

4. Romul, Dr. Cândea, Andrei Şaguna, în „Candela”, anul XXXIV, 1923, nr. 5.