Scoala poate deveni, uneori, un univers inchis, suficient siesi, ce functioneaza dupa legile proprii, de multe ori curioase sau aberante. Departe ca spatiul formarii sa imite fidel pe cel real, in care scolarul este sau va fi inserat, acesta se dovedeste a fi un teritoriu artificial, excesiv de simplificat sau, dimpotriva, cumuland gesticulatii baroce, ritualuri hibride, care nu au nimic de-a face cu realitatea inconjuratoare. Mediul educativ este deliberat organizat si mobilat cu prilejuri educative, astfel incat acestea sa stimuleze si sa formeze capacitatile educatilor. Numai ca, de multe ori aceste elemente didactice dilueaza realitatea faptelor, prezinta fragmentar si simplificat procesele lumii inconjuratoare, indulcesc contururile si trunchiaza dinamica procesuala, fetisizeaza comportamente, stari, lucruri. Metitand la acest mediu particular, John Dewey arata ca, existenta sociala fiind prea complexa, scoala nu o poate asimila in totalitate (cu toate ca filosoful pragmatist cere in mod expres ca scoala sa imite viata). ,,Trebuie sa o divizam, ca sa spunem asa, in bucatelele si s-o asimilam felie cu felie, intr-un mod progresiv si gradat" (Dewey, 1990). Mai mult decat atat, scoala are ca obligatie coordonarea diferitelor influente care vin din exterior intr-un tot unitar, dar si semnificarea sau corelarea valorica a mai multor experiente destul de eterogene, chiar contradictorii. Se stie, de pilda, ca scolarul este racordat simultan la coduri valorice diferite, precum cele emanate de mediul familial, stradal, religios etc. Cand trece dintr-un mediu in altul, copilul este supus unor forte axiologice diferite, riscand sa-si piarda orientarea si stabilitatea intrapsihica. Din acest punct de vedere, scolii ii revine sarcina de integrare si unificare valorica a individului. In consecinta, scoala va fi un mediu mult mai ordonat, mai echilibrat, mai regizat si deci mai artificial decat cel adevarat. Astfel, acest organism social capteaza fragmentar realitatea, o purifica de datele ei inutile sau neesentiale , triaza faptele, o singura realitate sau o alta realitate.
De indata ce luam in discutie statutul dascalului, nu putem sa neglijam faptul ca, mai intai, educatorul este un reprezentant al unei institutii scolare, este delegat de societate sa inculce elevilor anumite imperative si valori. Profesorul pare a fi un simplu mecanism al unui organ de executie impersonal din cadrul unui sistem care este invatamantul. In acelasi timp, el trebuie sa respecte si sa apere personalitatea educatului, autonomia acestuia. Se gaseste, asadar, in postura de avocat a doua imperative - dorinta maturului si putinta copilului -. Care de multe ori nu sunt in consens. Raportul pedagogic este asimetric, intrucat protagonistii acestei relatii nu sunt egali. Profesorul stie ca el este instanta care emite pretentii si evalueaza progresele elevilor. Elevii cunosc si ei acest lucru.
Spatiul scolar imprumuta caracteristici de apartheid, unde profesorii si elevii vorbesc despre bucuria de a cunoaste, a invata sau de a preda, fara ca aceasta sa existe cu adevarat - uneori. ,,Atmosfera difuza din scoala este cea de grija mai mult sau mai putin reprimata, intolerabila uneori... - constata un pedagog. Motivatii strict obiective nu exista decat intr-o mica masura si intotdeauna sunt generatoare de tensiuni: concursuri, perspectiva profesionala... Munca nu numai ca este lipsita de placere, dar e resimtita ca un jug" (Emmanuel, 1975). Actorii se prefac ca sunt bucurosi, contaminandu-se reciproc cu aceste falsa satisfactie. Curios este faptul ca tot jucandu-se in acest fel, bucuria chiar apare.
Educatorul este exponentul unei culturi sau subculturi care nu este bine intotdeauna sa transpara in activitatea paideica. De multe ori, el trebuie sa se transpuna in culturile diferite ale protagonistilor sai, sa uite propriile cadre culturale, sa se dizolve si sa se proiecteze axiologic in culturi straine sau, oricum, diferite. Astfel, este greu de inchipuit ca s-ar putea realiza o comunicare fara o necesara punte interculturala. Pluriculturalitatea profesorului este o conditie indispensabila a eficientei dialogului cu publicul - elev. Insertia culturala a profesorului in subcultura elevului este desigur simbolica, mai mult contemplativa, de ordinul cunoasterii, si mai putin al trairii efective. Ca om matur, nu pot trai sau retrai aceleasi valori pe care le traieste si copilul. Nici elevilor nu le-ar placea sa constate ca adultii s-au coborat la nivelul lor.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
