Rolul familiei și școlii în educarea inteligenței emoționale a copiilor

Secolul XX a scos la iveală o mare problemă a omenirii. Stresul cotidian, viaţa agitată, alergătura după foloase materiale, au făcut ca tot mai puţini adulţi să pună accent pe formarea sufletească a tinerei generaţii. Ne întrebăm din ce în ce mai des de ce copiii noştri sunt tot mai violenţi, de ce starea de nervozitate este din ce în ce mai crescută, de ce cooperarea se transformă în conflict, de ce respectul reciproc se observă din ce în ce mai rar. Această stare de lucruri ne tulbură mai ales când ne gândim că noi ca şi cadre didactice şi mai ales ca părinţi am încercat să le oferim copiilor noştri tot ceea ce aveau nevoie din punct de vedere material. Puţini părinţi sunt aceia care îşi pun problema că odraslelor lor le lipseşte căldura sufletească. Părinţii pun tot mai mult accent pe latura materială a rolului lor şi uită de latura sentimentală, foarte importantă în dezvoltarea sănătoasă şi echilibrată a copiilor. Prinşi în vâltoarea vieţii, copleşiţi de problemele existenţei fizice, părinţii motivează prin lipsa timpului faptul că nu-şi fac griji în ceea ce priveşte dezvoltarea emoţională a copiilor lor.

Din această cauză mulţi copii au ocazia să-şi deschidă sufletul doar la grădiniţă şi mai târziu la şcoală acolo unde colegii şi dascălul lor au timp să-i asculte. Ar fi bine dacă măcar aici s-ar întâmpla acest lucru. De cele mai multe ori însă şi dascălii se pierd în a da informaţii ştiinţifice cât mai multe şi lasă de o parte preocuparea pentru stările emoţionale ale copiilor, deşi dascălilor în timpul pregătirii lor profesionale li s-a atras atenţia că instrucţia copiilor merge mână în mână cu educaţia acestora. Să ne amintim că unul din cei mai mari pedagogi Quintilian spunea că „non multum sed multus” sau părintele pedagogiei Comenius spunea că „prefer un cap bine făcut, unuia bine umplut”.

Dezvoltarea armonioasă a copiilor noştri depinde atât de îmbunătăţirea coeficientului de inteligenţă academică, dar mai ales de creşterea coeficientului de inteligenţă emoţională. Un tânăr bine pregătit profesional nu are certitudinea că se va descurca în viaţă mai bine decât unul mai puţin pregătit pe această latură, dar mai bine educat din punct de vedere al inteligenţei emoţionale.

Aici intervine rolul adulţilor prezenţi în viaţa de zi cu zi a copiilor. Pentru a fi capabil de acest lucru părinţii şi cadrele didactice trebuie să fie ei în primul rând educaţi în acest sens. Cadrele didactice din considerentul că au studiat cât de cât psihologia îi pot ajuta pe părinţi iniţiindu-i în aplicarea în familie a principiilor educaţiei inteligenţei emoţionale. Părinţii au nevoie mai mult ca oricând să înţeleagă de ce inteligenţa emoţională este atât de importantă în activităţile zilnice legate de creşterea copiilor şi în închegarea unei familii bazate pe afecţiune, pe devotament şi pe rezolvarea problemelor cotidiene. Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională foloseşte tehnici specifice, simple, dar importante, care pot contribui la pacea şi armonia familiei. Primul pas este acela de a-i învăţa pe părinţi să lucreze cu propriile emoţii inteligent, constructiv, pozitiv şi creativ respectând realităţile biologice şi rolul sentimentelor în natura omenească. Acest tip de educaţie porneşte de la faptul că totalitatea acţiunilor noastre ne permite să creăm un echilibru sănătos în relaţiile cu copiii prin accentuarea importanţei sentimentelor şi prin controlul emoţiilor